Se dedică dlui Dodo Niţă,
etalon românesc al bedefiliei
Uneori se-ntîmplă că francezii mai au şi idei bune – spun asta cu simpatie şi cu ceva reproş. Personal, am convingerea – pe care cred că am mai şi scris-o pe-aici, cu ani în urmă, într-o poveste despre legenda lui Alain Delon în România – că Parisul (y compris la nivel politico-diplomatic) habar n-avea în 1990 de ce capital de simpatie se bucura Franţa printre români. Acest capital se adunase din varii surse: excelenţii profesori români de limbă franceză ai anilor interbelici... sau maşina Dacia/Renault... sau vizita lui De Gaulle din ’68... sau revistele Pif Gadget... sau, cum spuneam, ochii albaştri ai lui Delon...
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?Aşadar, uneori, francezii mai au şi idei bune, totuşi – cum ar fi aceea că, peste cîteva săptămîni (20 iunie – 22 iulie a.c.), Institutul Francez din Bucureşti organizează (la Sala Dalles) expoziţia „Pif, un erou al Epocii de Aur“. Ei, bravos! A trebuit să treacă două decenii pentru ca adevărul să iasă, în fine, la lumină! Pif chiar a fost un erou al Epocii Ceauşescu – şi, culmea, aceasta fără ca Pif sau Ceauşescu să fie conştienţi de situaţie! Contrar a ceea ce vă imaginaţi, Ceauşescu şi Pif le chien chiar aveau în comun cîteva lucruri: unul, că ambii lucrau pentru partidul comunist; doi, că ambii vorbeau româna ca pe-o limbă străină; şi, trei, destinele lor s-au suprapus suprarealist şi simultan asupra unei generaţii de tineri români din anii ’70 ai secolului trecut.
Ca unul care am colecţionat reviste Pif începînd cu ’77-’78, eram cu mult mai puternic impresionat de cele apărute la începutul anilor ’70 (pe care şi azi le consider a fi mai bune) decît de cele de la
