Două lucruri reţin atenţia cititorului încă dinainte de a începe lectura cărţii lui Andrei Oişteanu, Cutia cu bătrîni, calificată ca „roman“. Primul este un dosar de receptare critică destul de consistent, în care au fost reunite cronici şi comentarii scrise la cele două ediţii anterioare; şi din care autorul nu le-a selectat pe cele favorabile, pentru a le exclude pe celelalte (cum se practică). Andrei Oişteanu „lasă“ critica să-i analizeze şi să-i evalueze cartea, respectînd dreptul la opinie literară şi fireasca diferenţiere interpretativă. Şi cu cît aceste interpretări sînt mai variate, cu atît proza ce le-a prilejuit cîştigă pe termen lung. Dacă acest fapt se înscrie în sfera respectării dreptului la diferenţă şi în cea a politeţii culturale, cel de-al doilea este de ordin sentimental. Andrei Oişteanu a ales, pentru a treia ediţie din Cutia cu bătrîni, să fie prefaţat de către Dan C. Mihăilescu, criticul care îl însoţise metaliterar la prima (1995) şi la a doua (2005). Rezultatul acestei solidarităţi e o frumoasă prefaţă extinsă, în trei timpi, în care criticul adaugă accente noi la o interpretare ce variază ea însăşi. Un roman, Cutia cu bătrîni este numai într-un sens suficient de larg pentru a cuprinde orice. E vorba, în fapt, de două proze, fiecare cu unitatea ei meticulos construită, pe o structură prozastică diferită de a celeilalte. În Cutia cu bătrîni sînt, aşadar, două microromane, cum a observat şi Barbu Cioculescu, alăturate fără a putea fi topite ori, cel puţin, lipite. Comisionarul, plasat primul în sumar prin răsturnarea cronologiei scrierii, se apropie de formula romanului eseistic şi parabolic, frecventată cu rezultate artistice variabile în anii ’70 şi ’80. (Textul a fost scris între iulie 1980 şi februarie 1981, exact pe muchia dintre cele două decenii de socialism real.) În interiorul formulei, care exclude programatic verosimilitatea rea