Suntem ţara unde funcţionarul public nu este funcţionar, ci „dom’ şef“ (sau, după caz, „şefa“). Aşa trebuie să te şi adresezi lor, dacă vrei să fii băgat în seamă.
De la ministru, director de instituţie publică, până la tanti care stă în spatele unui ghişeu sau chiar la portar – cu toţii sunt şefi de care depinde rezolvarea sau nerezolvarea problemei tale. Prin urmare, ei sunt conştienţi de puterea pe care o au, la fel şi tu. Aşa stând lucrurile, nu-ţi rămâne decât să te duci la ei cu „săru’ mâna“ şi cu coada-ntre picioare, în speranţa că le vei câştiga amabilitatea. Asta, dacă nu apelezi chiar la tradiţionalele plocon, peşcheş, şpagă. Nu contează că ei sunt doar o curea de transmisie între fondurile publice şi tine, că grămada de bani pe care stau ca o găină nu e a lor, ci e şi a ta, căci ai contribuit la ea prin taxe şi impozite. Nu contează nici că ai legea de partea ta sau drepturi de care trebuie să beneficiezi. Totul depinde de bunăvoinţa sau de capriciile lor, totul stă sub pixul lor, iar tu poţi foarte bine să mori cu legea şi cu dreptatea în braţe.
Săptămâna trecută, a venit în redacţia „Adevărul“, pentru un interviu, Elena Udrea. Nemaifiind pe cai mari, ci în opoziţie, Udrea schimbase cunoscuta ei aroganţă pe o doză de modestie şi de firesc, iar asta îi făcea foarte bine, pentru că o umaniza. Cu toate acestea, vechile apucături de stăpân scoteau din când în când, timid, capul în discursul ei. De exemplu, povestea cum, pe vremea când era ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului, i-a dat bani nu ştiu cărui primar pentru a face mai multe lucruri bune în oraşul respectiv. Când un coleg i-a atras atenţia că ea nu a dat de fapt niciun ban, că nu erau banii ei, ci ai noştri, ea a replicat nedumerită: „Da, dar eu am semnat pentru ei, de semnătura mea a depins ca fondurile să meargă în direcţia aceea.“
La fel gândeşte şi Eugen Şerbănesc