Istoria o fac oamenii… dar de la un anumit dat încolo. Pentru că şi împrejurările, favorabile ori nefavorabile, au totdeauna un rol cardinal. Şi iată că le-a fost dat japonezilor, în cumpăna deceniilor I şi II din veacul al XXI-lea, să facă istorie în împrejurările teribile ce le-au înnegurat ţara.
Comunităţile umane înţelepte, educate să răspundă la provocări catastrofice, pot să dea naştere unor acte dinamice de anvergură în stare să schimbe radical, dinspre rău spre bine, cursul existenţei lor. Este opinia lui Toynbee. Găsim aici temeinice motive să anticipăm producerea unui astfel de proces în Japonia acum. Şi nu avem de ce să nu-l credem pe marele istoric englez, pentru că el nu a aruncat o vorbă la întâmplare, ci a tras o concluzie după analiza a zeci de civilizaţii, de la cea sumeriană până la cea occidentală modernă. Ca lucrurile să se întâmple astfel, invocă două condiţii fundamentale: o atitudine demnă în faţa provocărilor, oricât de groaznice ar fi, şi pregătirea comunităţilor lovite de urgii de a-şi folosi mintea cu înţelepciune. Japonezii le îndeplinesc întocmai. Inclusiv prin locul ocupat în tabloul sugerat de Toynbee, al popoarelor care folosesc creierul ca principală resursă a dezvoltării.
Lovită acum devastator, va deschide Japonia două fronturi deodată: unul pentru ştergerea urmărilor dezastrului şi altul pentru ieşirea din criză? O întrebare ce nu poate fi ocolită complică răspunsul. Japonia e în criză economică de mai bine de două decenii. De ce, în acest lung interval, chiar şi provocaţi de un alt mare cutremur acum 15 ani, japonezii n-au decis să atace criza? Şi de ce ar decide altfel acum? Argumente dintre cele mai solide duc spre un singur răspuns: pentru că atunci, în 2005, nu venise încă timpul! Să judecăm. La începutul anilor ’90, după un avânt fără precedent, care i-a pus în gardă până şi pe americani
