"Unde trebe să ajungem?" "E un sat în judeţul Dîmboviţa, pe lîngă..." "Asta ştiu şi io, da' te întreb pe tine pe unde s-o luăm?" "Păi, hai să ne uităm pe hartă!" "M-am uitat deja pe hartă! Preferi un drum anume?" "Aş zice să mergem pe autostradă, după care să facem stînga la..." "Nu, asta e exclus! Ştiu drumul ăla, e foarte prost... fac varză maşina. Altă variantă?" "Păi, atunci mergem pînă la Piteşti şi dup'aia..." "Şi ăla e la fel de prost! Îţi zic io pe unde o luăm. De la Piteşti, drept spre Rîmnicu Vîlcea şi înainte de Dealu' Negru mă descurc io că am mai fost o dată pe-acolo! Ştii, are văru-miu nişte pămînt şi o casă în zonă! Livadă cu pruni... L-am ajutat într-un an să facă ţuica, după care ne-am dus la cîrciumă în sat, un sat din ăsta izolat, n-ajungi acolo decît cu jeepu' şi ne-am făcut praştie din vreo opt beri... Îţi convine drumu' ăsta?" Durează aproape o oră pînă cînd ieşim din Bucureşti, deşi el cunoaşte bine toate scurtăturile. Pînă la urmă tot ne pomenim blocaţi în trafic. Nu se enervează, nu înjură, doar comentează. Uneori îi salută demn pe şoferii care-i dau prioritate. Schiţează chiar şi un zîmbet. Ţine foarte mult la o relaţie de prietenie şi de întrajutorare cu alţi conducători auto. În lipsa unui sindicat, solidaritatea tacită contează! El este primul care "clipeşte" din faruri mai bine de un kilometru, după ce vede maşina cu radar, ba mai face şi un semn cu mîna: "las-o mai moale!". Cînd vede că cei care vin pe contrasens încetinesc viteza, e fericit. Ba chiar ajunge în culmea fericirii, dacă îi mai şi mulţumesc, cu un gest abia schiţat al capului. El nu are nevoie să i se atragă atenţia pentru că, desigur, ştie pe de rost toate radarele de pe drumurile şi şoselele patriei. Totuşi, e nemulţumit cînd farurile din sens opus nu se aprind voios, cu intermitenţe. "Ce bulangii! Toată lumea ştie că e radar pe varianta de la Cîmpina şi unu' singu