În 1989 aveam 9 ani. Eram clasa a III-a. Încă de pe-atunci, diferenţierile între copii se făceau prin cizmuliţele dintr-un soi de fâş impermeabil pe care erau desenate personaje din desene animate şi pe care le purtau numai cei care aveau părinţi care fie aveau rude în străinătate, fie tăiau vite în miez de noapte şi făceau bişniţă cu carne.

În pi­xuri, ca nişte carioci, care aveau în celălalt capăt o soluţie cu care ştergeai atunci când greşeai vreo literă. În mintea noastră însă, cine avea cele mai multe caramele, pe care de obicei le depozitam cu mândrie în buzunarele de sub şorţul albastru, acela deţinea supremaţia în clasă. Singurele dăţi în care mi-era drag să vin de foarte de dimineaţă la şcoală erau zilele în care căpătam ceva nou de îmbrăcat. În acel Crăciun din 1988 am găsit în cămară două treninguri bleumarin. Unul pentru mine, celălalt pentru sora mea geamănă. Şi de data aceea, mama a reuşit să ne fraierească, să ne zăpăcească, cum că Moşul, bătrân şi obosit, ar fi greşit intrarea şi implicit camera noastră. Şi tot aşa, am continuat să cred într-un moşuleţ gârbov şi cam uituc. De dragul mamei, de dragul cadourilor sau, poate pur şi simplu, de dragul aşteptării din fiecare an. Imediat după vacanţa de iarnă, ne-am prezentat la şcoală. În ianuarie 1989. Bineînţeles, îmi pusesem pe sub uniformă pantalonii de trening bleumarin şi pe deasupra bluza, ca să completez costumul. Nu am făcut senzaţie nici în acel an. Vedeta cadourilor fusese un penar care de-ndată ce-l mişcai într-o parte îşi schimba imaginile ca în hologramele acelea chinezeşti pe care le strângea bunica mea ca şi cum ar fi fost lucruri de valoare. Iar în interior erau frumos aranjate rânduri-rânduri creioane colorate, pi­xuri, carioci, gumă de şters, echer, linie.

În primele zile de şcoală de după Sărbători aproape niciodată nu se făcea carte. La ultima oră, când ap