Cam toate companiile de stat sunt o problemă. Cum lucrurile nu mai pot merge aşa, pentru că ajungem la deficite mari şi firmele căpuşă distorsionează toată economia, FMI a impus reformarea companiilor de stat: restructurare, faliment sau privatizare.

Cazul vânzării eşuate a Oltchim readuce în prim plan eterna întrebare a lungii tran­ziţii româneşti: se mai justifică azi pri­vatizările sau e un moft al FMI-ului, care ne va duce de râpă eco­no­mia, vânzându-ne pe nimic bijuteriile coroanei, câte au mai rămas? Ca să răs­pun­dem, să ne uităm puţin la cum arată companiile de stat din România şi dacă ele sunt sau nu bijuterii pe cât ne place să credem, dacă avem realmente numai gi­ganţi de talia CEZ şi EDF.

Pierderi şi arierate

În primul rând, companiile de stat de la noi fac pierderi. Uriaşe, vreo 5-6 miliarde de lei pe an. Pentru comparaţie, FMI esti­mase că, în 2008, înainte de criză, o com­panie privată avea în medie un profit anu­al de 3.000 de lei pe angajat, în timp ce una de stat (să le luăm doar pe cele din subordinea guvernului central) pierdea 8.000 de lei. Sigur, veţi spune, companiile de stat mai îndeplinesc o mulţime de func­ţii sociale, dau unele servicii gratis sau la preţ mic pentru cetăţeni, că de aceea şi trebuie să fie de stat, altminteri ar putea fi foarte bine şi private. Adevărat, însă pen­tru acele servicii publice legitime com­paniile de stat primesc bani de la buget, special alocaţi pentru asta. De pildă, CFR Călători primeşte o subvenţie pe călător pentru că statul vrea să încurajeze trans­portul feroviar şi dă bani de la buget pentru asta. Suma respectivă intră însă la veniturile companiei ca plată pentru ser­viciile prestate, nu apare la pierderi aco­perite de bugetul statului. Apoi, rezul­ta­tele companiilor de stat s-au înrăutăţit constant după 2009, chiar şi după ce economia privată începuse să dea semne de revenire. În c