După şapte volume de poezie şi două de teatru, Dumitru Crudu reuşeşte să marcheze împlinirea a 40 de ani prin publicarea unui roman, Măcel în Georgia. Nu ţin să citesc în această coincidenţă datele unui program camilpetrescian, ci pur şi simplu o vîrstă a maturităţii unui scriitor care tatonase, prin viziune şi atmosferă, dar şi prin poetica explicită din manifestul fracturismului (redactat în 1999, împreună cu Marius Ianuş), proza. Vreau să spun că acel program de a intensifica viaţa în text prin recursul la literalitate în dauna literarităţii se preta unei tentative romaneşti. Riscul major este însă cel de a plusa şi de a obstrucţiona firescul naraţiunii, condamnînd-o la artificialitate. Sînt cele două borne (a intenţiei şi a rezultatului denaturat) între care se înscrie, după cum îmi rămîne să demonstrez, şi acest recent roman al lui Dumitru Crudu.

Dumitru Crudu, Măcel în Georgia, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2008, 340 p.

Iadul sovietic, provincia gruzină Dacă un autor precum Vasile Ernu a încercat să recupereze experienţa comunismului în latura sa exotică, pitorească, alţi prozatori basarabeni, precum Iulian Ciocan, Mitoş Micleuşanu, Ştefan Baştovoi, Pavel Păduraru, preferă să sondeze o realitate percepută în culori mult mai sumbre, o lume închisă, cu absurdul ei, care, contemplat astăzi, poate crea efecte comice, frizînd ridicolul. Dar aceasta este o simplă consecinţă a receptării, a confruntării acelei realităţi cu standardele normalităţii, care au devenit normă; fenomenul nu relativizează însă coordonatele unei drame colective, care, surprinsă din mărturii sau din reconstituiri ficţionale, îşi relevă întreaga hidoşenie. Dumitru Crudu se alătură cu brio acestei linii a prozei de dincolo de Prut. Romanul său are ceva pitoresc, acordînd credit unor personaje cu un apetit pentru aventură, cu o nonşalanţă impresionan