S-a dus și Olga! În rastelul de la „Eternitate”, unde răposații sunt aliniați ca-n vitrină de muzeu (și unde ne va fi hărăzit și nouă un locșor provizoriu), Olga Rusu arborează un rictus al suferinței – încă un semn, dacă mai era nevoie, că despărțirea de cele lumești ușoară și senină n-are cum fi. Și Olga, și Liviu, soțul ei, mi-au fost colegi de grupă în Universitatea anilor '57-'62; eram teribil de săraci, învățam parcă în disperarea să nu ne ia cineva studenția înapoi – era singurul nostru bun lumesc și ni-l apăram tocind cu înverșunare sumedenie de cursuri utile, deopotrivă cu altă sumedenie, de tot inutile.

Liviu s-a numărat printre cei dintâi foști colegi strămutați definitiv la „Eternitate”. I-am publicat întâia carte la „Junimea”, în 1976 („Vreme trece, vreme vine”), și viața i s-a schimbat spectaculos: dintr-un june filolog șuetard și jemanfișist a devenit un cercetător împătimit într-ale muzeografiei, autentic model al dedicării în profesie. Olga i-a fost mereu alături (au semnat împreună, între altele, cercetarea „Lumea rromilor în Moldova”) și, după mutarea lui Liviu pe cealaltă lume, a continuat și adâncit investigațiile documentaristice în istoria Iașilor. Îi datorăm colecționarea și ordonarea imaginilor din urbea de odinioară, înmănunchiate în albume ce recreionează înfățișarea Iașilor de altădată, cu firesc accent pe făptura edificiilor dispărute.

Olga a coborât, acum, în împărăția subpământeană a „Eternității”, ale cărei eflorescențe supraterane le-a examinat și catalogat piatră cu piatră, până la gingașe amănunțimi de genul „în partea dreaptă a bustului, în incizia lăsată de o schijă din al Doilea Război Mondial, în fiecare vară își construiesc cuib două păsări...” (la mormântul lui Dimitrie Anghel). Totul fiind tratat cu prețuirea cuvenită unui fond cultural de mare excepție – motiv pentru care și-a și intitulat cartea din 20