În companiile statului – nu în toate, dar în cele mai multe – lucrurile sunt cu capul în jos. Din acest motiv fie pierd bani, fie câştigă prea puţini bani. Va fi deci nevoie să fie grăbite reformele structurale.
Ştiu că simpla pronunţare a sintagmei reforme structurale stârneşte accese de furie. Fiindcă la noi, de re-gulă, prin restructurare se înţelege disponibilizări de personal. De altfel, aşa s-a şi întâmplat în multe companii: a fost redus personalul, rezultatul fiind o uşoară creştere a productivităţii, după care s-au bătut tobele că restructurarea s-a încheiat. Deşi nici măcar n-a început. Restructurarea este acel mare cuvânt ce apare prima dată la noi în ţară într-un act oficial, în jurământul rostit de Carol I în 1866, când a fost înscăunat domnitor al României.
Iar a restructura o companie însemnă întâi şi întâi aşezarea ei cu capul în sus şi cu faţa la piaţă. Şi la consumatori. Fapt ce ar putea să-i aducă mai multe locuri de muncă şi nicidecum mai puţine.
Ei bine, tocmai această ordine, firească, este deseori încălcată de companiile statului. Ele pun în prim-plan rangul lor de furnizoare de bunuri fizice ori de servicii în numele statului, fără să le intereseze cererea de consum. Fiindcă aşa au fost învăţate: că producătorul dictează pe piaţă. Nimic, până acum, n-a putut să convingă aceste companii că lucrurile trebuie să aibă o altă ordine. Şi că dacă vor să le meargă bine vor trebui să asculte de dictatul pieţei şi de cerinţele consumatorilor.
Orice proces de producţie începe de la... consum. Dacă eu mă urc în trenul Bucureşti – Iaşi, o fac fie pentru că vreau să ajung la Iaşi, fie pentru că vreau să mă plimb cu trenul. Numai nevoia mea sau capriciul meu mă pot împinge să mă urc în tren şi nicidecum interesul companiei de căi ferate. Dacă, pe această linie, compania căilor ferate nu va introd