Prieteniile nu sunt pur si simplu oportunitati pentru efemere schimburi de amabilitati, de gratulari, de impresii mondene. Chiar mai putin sunt ele bazate pe aversiuni comune generate de perisabile conjuncturi.  ”Shared hatreds make for strange bedfellows” scria marele ganditor Albert Hirschman in cartea sa “The Rhetoric of Reaction”.   Dar “bedfellows” nu inseamna prieteni,  in sensul veritabil si demn al cuvantului.  Nu devii prieten, ci cel mult complice, cu cineva numai pentru ca detesti pe altcineva.  Pe nisipurile miscatoare ale urii nu se poate cladi nimic viabil. Dimpotriva, cum imi scria chiar azi un bun prieten, “as adauga, la conditiile prieteniei, dragostea. Pur si simplu, dragostea – premisa ori consecinta a admiratiei”.  Dragostea este contrariul urii, tot asa cum, spre a relua cuvintele lui Malraux, demnitatea este contrariul umilintei.

Pentru mine, prietenia inseamna solidaritatea mereu intarita întru principii si valori. Cand aceasta solidaritate se clatina, cand orgolii mistuitoare se combina cu varii complexe intr-o dezolanta alchimie resentimentara, cand trecutul este rescris pentru a deveni concordant cu actualele jocuri, manevre si combinatii, atunci se destrama si prietenia. Evident, unii rationalizeaza aceste decizii care anuleaza solidaritatea drept devotament pentru principii.  Conform stilizarilor auto-justificative (in care au ajuns sa si creada, iluzionisti auto-iluzionati), ei n-au nimic cu oamenii concreti pe care ii ponegresc, ba chiar ii admira (cand nu-i dispretuiesc), problema este ca ei “nu pot renunta la principii”.  As numi acest sindrom fetisismul principialitatii ostentative.  In fapt, solidaritatile durabile, cele care nu se trambiteaza,  se nasc din confluente valorice, din riscuri comune, din alegeri existentiale impartasite, din convergenta principiilor cultivate cu discretie, dintr-un atasament care nu se schimba