Cenaclul Flacăra (al Tineretului Revoluţionar), că aşa se chema, a fost un fenomen de care am putea să vorbim acum, la aproape 35 de ani de la naşterea sa (17 septembrie 1972).
Cenaclul Flacăra (al Tineretului Revoluţionar), că aşa se chema, a fost un fenomen de care am putea să vorbim acum, la aproape 35 de ani de la naşterea sa (17 septembrie 1972).
Părerea mea este că a fost un lucru bun pentru tinerii din acea perioadă! Pentru anii ’70-’80. A fost bun pentru lecţia de istorie pe care a oferit-o, măcar pentru senzaţia de libertate pe termen foarte scurt, pentru promovarea unui nou gen de muzică, pentru îndemnul la adresa oamenilor de a încerca măcar să înţeleagă poezia, pentru că au fost descoperite noi valori naţionale prin emisiunile de televiziune pe care le făcea Adrian Păunescu în paralel cu şedinţele de cenaclu, pentru spiritul naţional şi pentru că pentru prima oară au fost aduse tinerilor adevăratele cîntece cu caracter naţional, (Treceţi batalioane române Carpaţii, Nu uita că eşti român, Aşa-i românul, Iancu la Ţebea, Trăiască România, Doamne ocroteşte-i pe români, Hai să-ntindem hora mare...). Cîntecele acestea au fost cîntate atunci în forma lor originală, cu toate că poetul a mai schimbat textele aducînd îmbunătăţiri, sau renunţînd la unele versuri. Unul dintre lucrurile extraordinare pe care le-a făcut cenaclul a fost şi acela că doar acolo, în faţa atîtor zeci de mii de spectatori, se mai putea cînta rock. Că altfel era aproape interzis. Rockul, acest gen de muzică atît de viu, atît de cinstit şi foarte direct, atît de popular în ţările vecine comuniste, atît de la modă în toată lumea... numai la noi nu, că nu plăcea tovarăşului şi mai ales tovarăşei. Cîntecele din repertoriul internaţional se puteau cînta şi ele doar acolo, la cenaclu. Au fost descoperite sau redescoperite coruri sau rapsozi de
