În prima duminică, mi-era clar: nouă din zece manifestanţi aveau până-n 30 de ani. Tineri despre care se credea că s-au plictisit, că nu-i mai interesează decât cariera personală, locul călduţ cât mai bine izolat de mlaştina înconjurătoare. Despre care însă ştiam că ne “coc” ceva. Îi ştiam din organizaţiile neguvernamentale (nu doar cele de mediu, ci şi cele cu profil social, civic, cultural), mişcându-se cu entuziasm şi imaginaţie. Participaseră, destul de confuz, la protestele din ianuarie 2012. Îi văzusem muncind în campania de la locale a independentului Nicuşor Dan. Atunci înţelesesem – şi scrisesem despre asta – că există în rândul lor o masă critică pentru care implicarea civică nu e doar un termen abstract.

Majoritatea au profesii intelectuale, dar asta e deja un truism în ţara în care numărul studenţilor în anul întâi îl depăşeşte pe cel al bacalaureaţilor. Nu mi s-a părut că ar exista o preponderenţă a celor din profesiile categorisite drept “creative” (sunt mulţi artişti, oameni din industria de publicitate, dar nu mi s-a părut că ei ar da tonul). Foarte mulţi din cei cu care am discutat lucrează în domenii care ar trebui să le asigure prosperitatea individuală (jurişti, economişti, angajaţi ai unor multinaţionale) – deci e evident de ce nu grija zilei de mâine i-a scos în stradă.

Ar mai fi de remarcat numărul mare al celor care vin la manifestaţii împreună cu copiii, unii în cărucioare, alţii purtaţi pe umăr, alţii deja pe picioarele lor. Imaginea e disonantă în raport cu deja cronicul deficit de fertilitate al tinerilor români. Statistic, se spune că decizia de a avea copii se asociază cu un fel de responsabilitate socială. Tinerii părinţi îşi doresc să le ofere copiilor lor nu doar mâncare bună, un cămin confortabil, accesul la instituţii de învăţământ prestigioase, ci şi un climat social în care să se poată simţi bine. După ce generaţia