Se dă următoarea situaţie:

1. Sub un sfert (650) din totalul comunelor României (2,860) reuşesc să-şi acopete integral cheltuielile salariale la nivel local din veniturile proprii plus cota-parte din impozitul pe venitul personal care li se virează lunar (principalele surse ale bugetelor locale, aprox 48% din total, singurele necondiţionate ȋn utilizare), după cum arată un raport recent al EFOR. Dramatic, 24% dintre comunele româneşti (adică 685) au cheltuieli salariale mai mult decât duble ȋn raport cu acestă bază de venituri. Aşa stând lucrurile, pretenţiile de autonomie reală acum, peste zece sau cincizeci de ani sunt o glumă, deoarece nu există alte surse majore de venituri care să poată fi cedate la nivel local fără a produce dezechilibre teritoriale puternice, ceea ce crează nevoia de noi instrumente centrale de echilibare financiară, adică centralizare – şi tot aşa, în cerc vicios. Singurul rost al existenţei acestor comune rurale proiectate din start să fie în faliment tehnic, adică lipsite de resurse proprii şi dependente de granturile ad hoc negociate cu judeţul, cu miniştrii sau deputaţii, e conservarea bazei de clientelism politic în teritoriu. Fuziunea raţională a comunelor rurale şi crearea unor unităţi administrative mai eficiente, care să stea financiar pe picioarele lor, ar da o lovitură mai grea baronilor de nivel, judeţean, regional sau central decât orice reforme constituţionale grandioase.

2. Pe un indice calculat pe fondurile naţionale pentru investiţii locale ȋn perioada 2004-2011, reiese că am avut un maxim de clientelism politic ȋn anii 2007-2008: ȋn medie, ȋn acei ani era de trei ori mai probabil să primeşti fonduri dacă erai primar din arcul puterii decât dacă erai primar de opoziţie. (vezi aici harta interactivă a României cu toate alocările de fonduri, pe fiecare localitate şi judeţ). Aceasta a fost fix perioada de creştere rap