Plecat dintre noi la o vârstă la care îţi creionezi planuri de viitor, la nici 27 de ani, Marian Cozma n-a apucat să-şi vadă împlinite multe dintre visele sale. Handbalistul strângea bani pentru o casă, de pildă. Şi n-a reuşit să o mai ridice. Marian Burlacu

redactor

Din nefericire, Marian Cozma n-a apucat să-şi materializeze proiectele, nici în sport, nici în viaţă, însă în numele său, tatăl lui, Petre - el însuşi fost handbalist - a demarat câteva acţiuni pe cât de curajoase, pe atât de nobile. Prima a fost campania „Love 8”, una care manifestă împotriva violenţei, iar cealaltă a debutat marţi, 8 septembrie, prin inaugurarea Şcolii de handbal ce-şi propune să promoveze tinerii în sportul cu mingea mică.

Indiscutabil, într-o ţară tot mai sărăcită precum a noastră, şi într-o perioadă de criză, în care se vorbeşte tot mai mult despre falimente, disponibilizări, proiecte îngheţate, firme închise, şomaj, a lansa astfel de acţiuni nu reprezintă cea mai uşoară întreprindere. Şi atunci te întrebi, firesc, ce am făcut noi pentru Marian Cozma pentru ca el, indirect, prin intermediul tatălui său, să ne întoarcă respectivul serviciu? Întrebare dură. Întrebare la care răspunsurile se dau cu mare dificultate.

Marian Cozma a trăit într-un cartier al Bucureştiului care, prin potenţialul său natural, dar şi istoric, ar fi trebuit să arate altfel după două decenii de libertate. Un cartier, Ghica-Tei, care rămâne, ca nivel de trai, la standardul anilor ’60.

Marian Cozma a făcut sport de performanţă într-o ţară lipsită de săli adevărate. Ţară în care echipele de handbal Steaua şi HCM Constanţa sunt nevoite să dispute meciurile de Liga Campionilor, cele socotite ca fiind pe teren propriu, la Buzău. Ţară în care Dinamo se chinuieşte să ridice o sală.

Ţară în care, dacă extrapolăm, nu există stadioane, bazine