Cum ţi se pare toată această discuţie (susţinută de presă, de televiziuni) pe tema "ne fug inteligenţele de acasă"? E justificată? E o falsă problemă?...
Simt că presa, şi implicit societatea, au căpătat un complex în legătură cu problema asta. Sîntem complexaţi de vecinii noştri mai mari, mai ales de SUA şi UE, care au posibilităţi considerabil mai mari ca ale noastre. De fapt, simt că românul şi-a creat o viziune utopică a Vestului, care a generat o frustrare ce se resimte şi în această "teamă", că valoarea se scurge din România. De fapt, asta e departe de adevăr, fiindcă inteligenţa este o trăsătură a întregului popor şi a culturii noastre, şi de aceea nu depinde atît de crucial de cîţiva indivizi. Şi apoi, de ce am ţine aceste creiere aici dacă e clar că nu-şi pot realiza întregul potenţial (din evidente lipsuri materiale)? Simt că e o notă de "să moară capra vecinului" în reticenţa asta de a lăsa "creierele" să se ducă la vecinii mai înstăriţi. Dar, după mine, importanţa acestui fenomen a fost escaladată prea mult, şi nu este o problemă atît de mare precum pare.
Eşti una dintre "inteligenţele fugite", stai de cîţiva ani la studii în SUA. Cum simţi şi cum gîndeşti această plecare?
În primul rînd, nu sînt o "inteligenţă fugită", cel mult plecată temporar. N-am nici o idee despre cum şi unde îmi voi petrece viaţa, şi foarte probabil că n-o voi petrece pe toată într-un singur loc. Totuşi, prima plecare n-a fost tocmai uşoară, fiindcă sînt destule lucruri care mă leagă de România, de la familie şi prieteni, pînă la amintiri şi felul cum se simte viaţa în România. Trebuie să mărturisesc că ţara noastră are un farmec pe care nu l-am perceput în SUA.
În ce constă acest farmec? Şi cum ai trăit "şocul cultural" al adaptării la modul de viaţă american?
Nici mie nu mi-e prea clar ce este acest "farmec". Dar cred că este produs de faptul că î
