Medicina secolului XXI Imi vine in minte imaginea cumplita in care, in urma unui accident rutier, una dintre victime aflata intr-o stare grava, mutilata fizic si traumatizata psihic, era asaltata de reporteri curiosi cu intrebari de genul: cum va simtiti sau ce s-a intimplat, dar totusi nu ne puteti spune nimic? De asemenea, alte reportaje filmate in spitale de urgente, chiar in sectiile de terapie intensiva, imi intregesc imaginea suferintei, disperarii. De ce oare facem din suferinta un subiect de senzatie? Cu ce ne ajuta daca vedem in toate detaliile imagini socante ale unor oameni, care, fara vina si in acelasi timp, fara voia lor, devin „vedete ale stirilor ingrozitoare"? Oare dreptul la intimitate al pacientului nu mai trebuie respectat? In acelasi timp, imagini surprinse de reporteri abili cu ajutorul camerei ascunse, referitoare la conditiile dezastruoase din unele unitati spitalicesti, sau la relele tratamente aplicate unor pacienti, care, din contra, ar necesita protectie suplimentara (cum sint bolnavii psihici sau pacientii minori), m-au facut sa ma indoiesc ca unele lucruri si nereguli ar putea fi altfel constatate si ca, de asemenea, o functie de conducere ii face pe unii medici sa dea complet uitarii Juramintul lui Hipocrat pe care l-au rostit si l-au sustinut odinioara cu atita aplomb. Si atunci, ma intreb, cine ar trebui sa protejeze mai bine pacientul? De cine ar trebui sa se protejeze pacientul? Am incercat sa gasesc raspunsul la aceste framintari prin prisma formatiei mele de baza, aceea de aparator al sanatatii si de sustinator al drepturilor pacientului, pe de o parte, contrabalansata de pasiunea de a scrie, sper cu obiectivitate, despre evenimentele, framintarile si controversele medicale, pe de alta parte. In relatia cu pacientul, ar trebui sa se intrice deontologia omului „de stiri" si implicit a postului de televiziune sau a ziarului pentru c