Miercuri dimineaţă, ritmul destul de molcom al comentariilor pe marginea raportului pe Justiţie, al Comisiei Europene, a fost tulburat de veştile venite de la cimitirul Ghencea. Acolo începuse operaţiunea de deshumare a ocupanţilor mormintelor despre care se presupunea – încă din 1990 – că ar fi fost Nicolae şi Elena Ceauşescu, fără să se poată produce vreo dovadă oficială în acest sens. Deshumarea a fost solicitată de ginerele cuplului dictatorial, fostul soţ al răposatei, şi ea, Zoe Ceauşescu, iar instanţa căreia i-a fost adresată cererea a aprobat-o. Aşa încât după 20 de ani de tergiversări se va putea şti dacă rămăşiţele pământeşti ale celor care s-au aflat în fruntea ţării aproape un sfert de secol sunt cele din Ghencea sau, dacă nu, ar fi un bun prilej de a afla unde.

N-am să stăruiesc aici asupra procesului de la Târgovişte, în legătură cu care am formată o opinie greu de zdruncinat. Formal sau nu, acest proces corespunde condiţiilor excepţionale în care se afla ţara în acel moment. Neexistând precedente, orice eveniment social de proporţii cataclismice îşi creează propriile reguli şi proceduri, care exced principiile de drept aflate în funcţiune la momentul producerii evenimentului. Desigur, privite cu ochii şi mintea de astăzi, ar fi fost de preferat ca lucrurile să se înscrie în parametrii de civilizaţie a secolului xx, şi poate că pedeapsa de a trăi până la sfârşitul zilelor în condiţii pe care le-au hărăzit semenilor lor ar fi fost incomparabil mai exemplară decât actul brutal şi ireparabil al uciderii lor. Şi despre asta s-ar putea duce o discuţie separată, evocând o stranie aplecare de a ne lichida noi înşine conducătorii vremelnici, cum am făcut-o şi cu Antonescu şi în alte câteva situaţii istorice.

Problema de fond este aici dreptul oricărui român – unul dintre cele pe care chiar Ceauşescu nu l-ar fi acordat – de a avea un mormânt decent,