”Când ploaia se va opri” este unul dintre cele mai inspirate spectacole ale lui Radu Afrim, atât prin implicaţiile de ordin ideatic pe care le comportă - o reinterpretare a legii karmice, fără a face apel la corolarul acesteia din filosofiile orientale, teoria reîncarnării, integrând simboluri şi teme proprii creştinismului într-un discurs deopotrivă mitic şi laicizat, cât şi printr-o neobişnuită juxtapunere a fantasticului şi a naturalismului.
Avem de-a face cu un spectacol cu o configuraţie cinematografică (flash forward, flashback, flip, cross-cutting, intercutting, voice-over), organizat circular (confruntarea lui Gabriel cu neaşteptata apariţie a fiului său, Andrew, pentru a-l lămuride ce l-a părăsit de mic), riguros intercalând şaptesprezece shot-uri dezvoltate în intervale spaţio-temporale diferite şi antrenând patru generaţii de oameni, surprinşi în diverse ipostaze ale vieţii lor sau chiar într-un interesant paralelism al etapelor de vârstă. Preliminar, personajele sunt expuse în captivitatea a patru spaţii dreptunghiulare simetrice, construite din plasă. Abia spre final această captivitate este elucidată ca lege karmică, păcat transmisibil de la o generaţie la alta, destin. Un spectacol-puzzle care ne conduce printr-un tunel al ”vremii neprielnice” (alcoolism, pedofilie, absenţa comunicării în cuplu ori între părinţi şi copii, nevroză, isterie, moarte violentă) - leit-motivul ploii care pare să nu se mai oprească.
Structura spectacolului respectă ordinea în dezordine a poveştii multiplu fragmentate în scene, intercalând momente din şapte ani diferiţi, între 2039 şi 1959: în acelaşi mod în care spectatorul înţelege evenimentele pe măsură ce evoluţia scenică se produce, prezentul şi, mai ales, viitorul sunt explicate printrecut (considerat implacabil, deoarece nu mai poate fi schimbat). Străină de creştinismul instituţionalizat, concepţia de re