Un american, un rus şi un român se lăudau. "La noi - zice americanul - secretul de serviciu e pe bune. Imaginaţi-vă: eu sînt angajat de zece ani în aceeaşi companie cu vărul meu, dar nu ştiu ce lucrează el şi nici nu mă interesează!" Rusul zîmbeşte: "Asta e puţin. La noi, secretul de serviciu e chiar secret! Eu sînt la minister în acelaşi birou cu nevastă-mea, de 20 de ani. Nu ştiu ce lucrează, nu mă interesează!". Românul îi priveşte de sus: "Fleacuri! Adevăratul secret de serviciu e la noi: de 30 de ani sînt singur în birou - nu ştiu ce lucrez, nu mă interesează!!".
Sublim. Eu cred că veşnicia s-a născut la stat. Deşi nici privatuâ nu stă mult mai bine.
Acum, sigur, noi nu ştim ce lucrăm şi nu ne interesează - dar Ei ştiu. Ei ştiu totul. Şi tot nu le-ajunge. Dacă, bunăoară, băiatul ăla cu grenada de la Liceul "Jean Monet" se decide să arunce şi o bombă atomică pe undeva? Nu vorbeşte el întîi la telefon cu furnizorul, nu-i dă un SMS maică-sii să-i spună că întîrzie la masă din motive de uraniu îmbogăţit? Nu intră pe Messenger cu bunică-sa de la ţară, s-o-ntrebe unde e mai geostrategic să-şi plaseze obiectul? Şi tu, organ de ordine şi disciplină, nu trebuie să ştii, ca să previi tragedia? Ei, pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, un singur nume, li s-a spus Legea privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii. Şase luni. Convorbiri telefonice, mail-uri şi alte mesaje electronice. Cine? Operatorii respectivi.
Vorbim despre cîteva zeci de milioane de convorbiri telefonice pe zi. Spre două miliarde în şase luni. Unde or fi serverele alea care să reţină aşa ceva? Dar programele de gestiune? Dar personalul calificat?
La Internet distracţia e şi mai mare. Dacă nu cumva Guvernul român a ajuns atît de tare încît să dea ordine lui alde Yahoo, "operatorii" trebuie să fie providerii de reţea,
