Am aflat că, la începutul acestei veri, ambasadorul SUA la Bucureşti, dl Michael Guest, îşi va încheia misiunea în România. Ştiu cîţiva oficiali români care se vor bucura. Îi ştiţi şi dumneavoastră. Cred că îi ştie şi dl Guest. Mie, unul, mărunt neoficial, îmi pare rău. Se spune că rezultatele misiunii unui ambasador se apreciază după trei criterii: capacitatea sa de a cunoaşte realitatea ţării unde lucrează, abilitatea sa de a influenţa deciziile autorităţilor locale în sensul cerut de interesele ţării sale şi eficienţa sa în promovarea valorilor ţării sale - după toate aceste criterii, misunea dlui Michael Guest a fost un succes. În cei trei ani şi ceva petrecuţi la Bucureşti, dl Guest a provocat unele enervări în cele două palate prin poziţiile sale referitoare la corupţia generalizată, la necesitatea unei guvernări care să dea socoteală cetăţenilor pentru ceea ce face, la statul nostru de drept sau la libertatea presei. Pregătind acest text, am citit cîteva din discursurile ambasadorului Guest şi pot spune că omul are dreptate 100% în ceea ce spune. Personal, nu am găsit nici o afirmaţie a sa pe care să o pot considera neadevărată. Într-o ţară ca România aceasta, dl Guest a făcut cel mai mare bine pe care un prieten adevărat ni-l poate face: a spus adevărul despre cum arătăm. Prin asta, dl Guest s-a ridicat cu adevărat la exigenţele morale pe care postura de ambasador american le impune. Între predecesorii domniei sale nu au fost, totuşi, prea mulţi ca el. Mulţi au fost cuminţei, acomodanţi, încercînd să nu strice relaţiile cu oficialii vremii ca să-şi facă misiunea mai uşoară. Gurile rele spun chiar că unul, doi dintre ei şi-au prelungit episodul românesc al carierei lor diplomatice prin ceva afaceri locale. Nu e rău, dar e dubios. Dl Guest, însă, va rămîne în memoria noastră, ca şi dl Funderbunk, drept un om care a spus adevărul şi, prin asta, un om care