Un vechi articol de ziar mi-a căzut sub ochi prea tîrziu pentru a-l adăuga acelei antologii în care am cules opinii despre ce merită păstrat din Bucureşti şi ce trebuie sacrificat, ca dezvoltarea urbanistică a Capitalei să corespundă exigenţelor moderne în numele higienei, al economiei sau al unei estetici care nu se lasă îngenunchiată de trecut. Volumul de acum cîţiva ani contrapunea părerile conservatorilor sau ale nostalgicilor şi pe acelea rostite prin anii â30 de arhitecţii tineri, a căror insurecţie a găsit mijloacele de a moderniza centrul şi de a face experienţe îndrăzneţe. Atunci era o dezbatere publică, pe cînd în zilele noastre transformarea radicală a peisajului bucureştean se face pe tăcute, din iniţiativă privată, ca şi cum moştenirea istorică a oraşului ar fi inexorabil condamnată.
Ce prezicea autorul articolului nu s-a îndeplinit şi nici toate ideile sale nu se întîlnesc cu acordul nostru. Totuşi, citindu-l, ni se trezeşte regretul că împrejurările au împins înnoirea oraşului pe un drum fără întoarcere, altul decît cel recomandat atunci. Iată deci textul:
"Cine-şi închipuie că Bucureştii vor ajunge cîndva un oraş ca acelea din Apus, după care li place să se ieie, cu înaltele case sure lipite una de alta de-a lungul largilor străzi drepte, cu pieţele circulare purtîndu-şi în centru statuia sau fîntîna, cu singurele grădini publice, bine îngrijite, pentru aerisirea şi primblarea locuitorilor lui, se înşeală tot aşa de mult ca şi cel care crede că aşa ar fi mai bine.
Nu, întinsa Capitală a României va purta oricînd urmele colecţiei de sate ce a fost, fiecare cu biserica şi enoriaşii lui, la care s-au adăugat, străbătîndu-le, un număr de strade de comerţ, cu prăvăliile, tejghelele şi bărătcile lor. Curtea, grădina e pentru noi o nevoie, şi anume: o nevoie de acasă.
Numai cît curtea trebuie să fie o curte, adecă să fie împrejm
