S-o recunoastem, traim intr-o cultura in care Filozoful public tinde sa joace rolul unui prostanac pompos, debitind platitudini categorice si intransigente. Filozoful nostru este foarte incadrabil acelei specii a Stultitiei pe care Erasmus o asocia cu suficienta trufasa ce bintuie uneori mintea teologica. Numai ca prostanacul pompos al lumii noastre nu se mai pune in slujba doctrinei Treimii, ci oficiaza alaturi de statuia imaginara a lui Platon.

Aratind ritualic catre aceasta, ne invata ca numai cineva asemenea marelui grec ar merita numele divin de Filozof. Semnificatia unor asemenea recitaluri de falsa modestie fiind, insa, aceea ca numai El, prostanacul pompos, este capabil sa dea certificate de autenticitate spirituala. Numai El, prostanacul pompos, este pastratorul legitim al standardelor inteligentei. in consecinta, El, prostanacul pompos, participa la o stiinta suprema si secreta care, aducindu-l in intimitatea Marilor Spirite ale Traditiei Europene (fie si numai in pozitia de vicar, intendent sau co(nto)pist), ii imprumuta si lui aerul de Grandoare Ultima al Filozofiei.

S-o recunoastem, traim intr-o cultura in care sa gindesti presupune sa inscrii actele spiritului tau in registrul unei cunoasteri generale si majoritare despre lume. Ceea ce gindesti sau enunti exista doar prin plasarea intr-un sistem complet de referinta. Miscarile constiintei tale nu au sens pentru tine decit daca reusesti sa porti in minte echivalentul conceptual al unui bloc de zece etaje. Chiar si cei ce fac teoria cunoasterii ca uimire in fata lumii (adica al acelei atitudini care te face s-o descoperi de parca n-ai mai fi vazut-o niciodata) sint, de fapt, niste dispeceri tifnosi ai unei presupuse traditii a Uimirii corecte si regulamentare. Iata de ce aspiratii sau vocatii dintre cele mai spontane si sincere se ofilesc repede, transformate in suficienta meticu