Marian Ilea n-a scris foarte mult, dar a păstrat un anume ritm şi o continuitate tematică a scrisului său. După debutul din 1990 cu volumul de proză scurtă Desiştea, au urmat culegerile de povestiri Desiştea II (1996) şi Povestiri din Medio Monte (2000), plus un volum de teatru, Ariel (1997), toată apărute la Cartea Românească.

Libertatea începe în şapte aprilie este o continuare a povestirilor din acelaşi Medio-Monte, un toponim – ca şi Desiştea, de altfel, – mai mult simbolic decât concret, deşi multe din întâmplările care fac subiectul prozelor nu sunt deloc nerealiste. În ciuda locaţiei transilvane, şi unde comunitatea maghiară este predominantă, orăşelul Medio-Monte, situat la marginea Marii Câmpii, este, mai degrabă un spaţiu nedefinit, oarecum închis şi misterios, cumva refractar, uneori purtând chiar semnele alienării. Există o Societate şi o Şcoală Minieră Superioară, un penitenciar, un tribunal, un spital, un cartier numit Pianul de Sus, o anume Piaţă de Fân şi cam atât. Subiectele povestirilor nu sunt nici ele extraordinare, aş putea spune că sunt chiar banale, dar modul de a le istorisi le conferă un anume insolit. În povestirea care dă şi titlu volumului, avem istoria încâlcită a unei crime dintr-un penitenciar, în Frica, personajul principal este un singuratic ciudat care, pentru a-şi întreţine familia, consimte la un adulter, Societatea Anonimă... este prilej pentru o scurtă şi fragmentară incursiune într-un trecut comunist opresiv, Păţania lui Gutman are în centru un proces politic de la 1946 care maschează o deportare de evrei, iar Aleea Minerilor, de pildă, este un fel de triptic cu povestea unui comunist.

Cum spuneam, arta povestirii lui Marian Ilea face, de fapt, aceste povestiri. Vocile narative se schimbă constant, la fel şi perspectivele şi tipul de discurs narativ, se fac salturi temporale care cer reconstruirea