Nu sunt încă jos de tot de vreme ce încă mai pot să cad.
Îmi spun: hai să ies! Şi, fără pauză: unde să mă duc? Atunci, să stau în casă. Şi în casă ce să fac? E acelaşi loc unde ziceam că sunt fericit. Complicat individ! Că m-aş stabili aici! Şi tâmpit!
Kafka, în jurnal: "...mi-a venit ideea să-mi adresez din nou cuvântul. De câte ori m-am interogat realmente, totdeauna am răspuns la apel." Cuvântul "realmente" mă încurcă. Ce înseamnă să te interoghezi realmente? Să mă întreb ce ? Nu-mi vin în cap decât întrebări de genul ce mai faci ? Ce mai faci, bă ? Pe dracu fac! Aştept. Ce aştepţi ? Ştii tu ce...
Într-un intrând, în bibliotecă, Corina a pus, mărit, un instantaneu. Sunt eu. Trag din ţigară. Privesc în jos. Par preocupat. Gânditor. Lângă mine, din lemn pictat, un ţăndărică. Unul cu nasul lung. Semănăm.
Spre seară, după ploaie, o ultimă plimbare în "parc de Merle", pe aleile pustii. E "Luxembourg"-ul meu, îmi spun, cu gândul la Cioran. Cam asta, câtă între cele două parcuri, e şi diferenţa dintre noi. Deşi nici parcul Merl nu arată rău.
Drumul la Paris - unde mulţumirea, pentru mine, a constat numai în bucuria lui T - merita făcut pentru două episoade. Place des Vosges, dumnică după amiază; nu plouă, e plăcut; mulţi parizieni şi mulţi turişti s-au trântit în iarbă; un grup, format din doi tineri - un alb, un negru - şi trei femei ceva mai în vârstă, fără insemne ori aerul că ar aparţine vreunei organizaţii, oferă copiilor baloane şi prune cui vrea; nu aşteaptă să le ceri; nu intră în vorbă; doar zâmbesc; sunt voioşi. Pe la nouă seara, pe îngusta stradă Montorgueil, în uşa unui restaurant se cântă la trompetă şi ghitară; înăuntru s-au format vreo două cupluri de dansatori; dansează şi afară, pe caldarâm, un cloşard; din restaurant iese o tânără doamnă şi dansează cu el; dintre trecători, nimeni, în