Ca o confirmare precipitată a schimbării bibliografice de macaz de la mijlocul deceniului al VIII-lea, Paul Cornea a ajuns să constituie astăzi, în primul rând, un model de excelenţă în teoria literară românească. Nu ştiu exact cât timp, preţios, de conspect al celor mai recente surse metodologice presupun cărţile sale, dar pot depune mărturie câte, nepreţuite, ore de parcurgere cu creionul în mână impun ele. Dacă a refuzat să creeze, prin subterfugii carismatic didactice, o şcoală de gândire în sens tare, Paul Cornea a stabilit, în schimb, pentru câteva generaţii succesive de cititori profesionişti un etalon palpabil în ceea ce priveşte lectura judicioasă.

O constatare, verificabilă comparativ, se impune numaidecât. Aşa indigeste cum par de multe ori, înţesate de kilometrice note de subsol şi de infinite trimiteri conceptuale, numeroase teze de doctorat ale acestor din urmă ani reprezintă de fapt, după posibilităţi, coregrafii de admiraţie filologică îndreptate către studii realmente dense intelectual ca (dau un exemplu aproape întâmplător) Regula jocului. Ideea abstractă de acurateţe a cercetării capătă, astfel, o referinţă absolut imediată.

Cu o asemenea implicită concurenţă din interior, istoricul literar, a cărui voce se simte pregnant în primele volume, riscă să rămână undeva în fundalul propriei opere. Chiar o carte de căpătâi, cum e cea care abordează, fără inhibiţii, originile romantismului românesc, a avut parte, în ambele ediţii tipărite până acum, de o receptare mai degrabă metodologică. După un destul de facil principiu evoluţionist, cel de-al doilea chip al lui Paul Cornea îl înglobează, în memoria colectivă, totalitar, pe cel dintâi. Data recentă supune, din nou, datul diacronic.

Foarte interesantă se arată, în aceste circumstanţe preliminare, colecţia de comunicări academice de curând publicată sub titlul D