Cu Portrete fără ramă, scriitorul Nichita Da­nilov îşi continuă seria falselor cro­chiuri literare începută în anii ‘90 cu Apo­ca­lipsa de carton şi Urechea de cârpă. E un gen interesant cel practicat de con­de­ie­rul ieşean, la jumătatea drumului în­­tre cro­ni­ca literară avântată şi anecdota memo­ria­lis­tică picantă, între literatură şi mărturie, foarte în spiritul vremurilor noastre, atât de fascinate de interstiţiile generice şi, mai ales, de insistenta re­ve­nire a bio­gra­fi­cu­lui peste tot, în jurnale, memorii, cărţi de istorie sau tratate de sociologie. Tabletele sale publicate în anii ‘90 în cele două volume amintite au fost, bănuiesc, şi cauza materială pentru angajarea hotărâtă a poetului Danilov

în roman, în anii 2000. Din portretele ima­ginare ale Apocalipsei de carton au ieşit lungile dialoguri absurde şi întâm­plă­rile colorate din romanele Tălpi, Maşa şi extraterestrul, Ambasadorul invizibil, ca un fel de expandare epică a unei facul­tăţi pe care Danilov a descoperit deodată că o posedă, fără să ştie de la început ce să facă cu ea.

Nichita Danilov lucrează în cartea sa la specia portretului literar, una dintre cele, pe vremuri, foarte stimate, până acolo încât şi Lovinescu îi dedica o carte întreagă, printre cele mai bune ale sale, Aqua forte. Specia nu a murit, salvată, în­­tre alţii, de cei care o cultivă în con­ti­nua­re ca pe un exerciţiu publicistic „de între­ţi­nere“, aşa cum face autorul nostru. Interesul cel mai evident al portretului vine din sporul de informaţie istorico-li­te­rară pe care, aparent, îl oferă. Şi este mult de recuperat din anecdotica lite­ra­ră a deceniilor şase-nouă, vremuri care au devenit pe nesimţite istorice, fără ca actorii lor să-şi dea seama că este timpul să devină grefieri. Aşa că e sa­lutar efortul autorului de a scrie, acum, despre Mihai Ursachi şi Cezar Ivă­nescu, despre Virgil Mazilescu şi M