Cum se ştie, în afara situaţiilor gramaticalizate - cînd precedă infinitivul verbului (a cînta, a citi), sau cînd formează echivalentul cazului genitiv pentru anumite cuvinte cu restricţii de flexiune ("casele a trei fraţi", "sensul a tot ce există") - , prepoziţia a are în româna modernă un uz destul de limitat. În foarte buna descriere pe care o oferă, în primele sale pagini, dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române, DA, coordonat de Sextil Puşcariu, tomul I, 1913), se pot urmări valorile spaţiale, cele temporale şi cele modal-instrumentale ale prepoziţiei; faptul că acestea au fost mai puternice în limba veche e atestat nu numai de citate, ci şi de existenţa unor compuse scrise astăzi într-un singur cuvînt şi care nu mai sînt analizate de vorbitori, precum acasă, amiază, alene. Au rămas însă actuale construcţiile în care prepoziţia exprimă un raport de asemănare, de comparaţie - sau descrie un semn, introducînd o prevestire ori un presentiment. Sînt încă în uz îmbinări de tipul seamănă a..., miroase a..., sună a...; cu ultimele două verbe, prepoziţia a este chiar indispensabilă. În atestările dicţionarelor, apar combinaţii de cuvinte precum: "ţipă a ploaie" ("Şezătoarea"); "Şi latr-a pustiu/ Şi url-a morţiu" ("Mănăstirea Argeşului", varianta Alecsandri); "urlînd a moarte" (Alecsandri); "fluieră a pagubă" (Ispirescu); "tăciunele... face a vînt şi vreme rea"; "calci a popă" (Creangă); "şuieră a primejdie" (Slavici) etc. Direcţia abstractă pe care o indică semnele (invitînd la speculaţii aproape tot atît cît noicianul întru, dar în zona prefilozofică a superstiţiei!) se regăseşte în construcţii cu verbul a trage: trage a somn, a sărăcie (DA). În descrierea sensurilor prepoziţiei a, Gramatica Academiei (Gramatica limbii române, 1966) se plasează la nivelul cel mai abstract ("asemănarea", "direcţia"); mă întreb dacă excesiva generalizare, mascînd nuanţa sp