Puterea lui Traian Băsescu s-a bazat în cei patru ani de preşedinţie pe un element posibil doar în România tuturor oportunităţilor: supraestimarea puterii sale.
Am discutat în numărul anterior unul dintre posibilele scenarii post-scrutin: cel în care anumite partide să se înţeleagă rapid asupra unei majorităţi.
E posibil însă şi ca anumite partide să nu se poată înţelege prea repede asupra unei majorităţi. În acest caz, rolul preşedintelui sporeşte infinit. Consultarea de la Cotroceni îi oferă prilejul de a lua o primă foaie de temperatură. Pe baza ei purcede la o prestaţie de mediator. Convinge un partid să intre în coaliţie sau rupe un altul. E ceea ce a făcut Traian Băsescu în 2004. După scrutin, Alianţa PSD-PD obţinuse majoritatea relativă. Cu voturile UDMR s-ar fi putut alcătui o coaliţie. PSD şi PC nu erau unite printr-un contract postelectoral. Drept urmare, Traian Băsescu l-a tras pe sfoară pe Dan Voiculescu şi a rupt PC de PSD pentru a-l alipi cu Alianţa D.A. UDMR, deşi fusese partener de guvernare al PSD, s-a văzut obligată să intre în noua coaliţie. Se vede clar că, şi în acest caz, preşedintele trebuie să ţină cont de interesele fiecărui partid. În 2004 l-a numit pe Călin Popescu Tăriceanu, şi nu pe Vasile Blaga, pentru că PNL n-ar fi participat astfel la coaliţie. Din acest punct de vedere, admiţând că PNL va opta pentru o coaliţie cu PD-L, şi nu cu PSD, cum se conturează, Traian Băsescu va trebui să renunţe la Theodor Stolojan, văzut de liberali ca un trădător.
Scenariul e asemănător şi în condiţiile respingerii coaliţiei deja constituite. Dacă această coaliţie cuprinde PSD-PNL-UDMR, aşa cum se întrevede, preşedintele poate încredinţa unui lider PD-L mandatul de formare a unei majorităţi. Numai că domnia sa se va vedea obligat să acţioneze pentru a rupe Coaliţia PSD-PNL-UDMR sau un partid din aceast