Aşa v-am scris acum două săptămâni: „Îmi amintesc brusc de fermierul acela chinez care a venit cu ricşa sa - 60.000 de kilometri! - doar ca să fie în Londra, la deschidere.
Toate ziarele au scris despre el - e un ciudat, un fapt divers. Ajung în Soho. Ce e agitaţia asta? Nu poate fi adevărat, dar este: fermierul chinez, domnul Chen, este filmat, dă un interviu unei televiziuni britanice. Ad-hoc, un vânzător de peşti face pe translatorul. Aştept. Aştept. Aştept. Gata, al meu e! Dar telefonul e mort, tableta e moartă şi ea, să vă ia naiba cu Facebookul vostru!, nu o să am poză, ei şi ce dacă nu o să am poză?, scot pixul şi hârtia, îl salut în limba lui, Nihao!, tresare, începe o avalanşă de cuvinte pe care nu le cunosc, hei, vânzătorule de peşti, ajută-mă!, de ce sunteţi aici, domnule Chen?, omuleţul - nu are mai mult de 1,60 - râde cu poftă şi îmi întoarce întrebarea: «Tu de ce eşti aici?». E rândul meu să râd, îi pare rău, dar acum trebuie să plece, mi-a promis, totuşi, că ne vom reîntâlni duminică, tot aici, să îmi povestească viaţa lui. Să te văd, domnule Chen! Şi Tu, dacă exişti, Dumnezeu al reporterilor de fapt divers, binecuvânteaz-o pe Regină, dar ajută-mă, ajută-mă acum!".
Am dovada: Dumnezeul reporterilor de fapt divers există! Aflaţi că domnul Chen nu a venit în acea duminică. L-am reîntâlnit însă în ultima mea zi la Londra - o oarecare vineri. Era foarte de dimineaţă în Cartierul Chinezesc, ora când scaunele erau coborâte de pe mese şi veneau primii muşterii - mahmurii. Ştiţi cum e în orice ultimă zi: umbli, fără rost, cu mâinile în buzunare, mai degrabă indiferent. Explodau mirosuri, ca nişte bombe atomice. Degeaba! Mergeam pe drumul meu fără sens când mi-a ieşit în faţă iar, cu ricşa lui. Nu m-a recunoscut, dar era normal să nu mă recunoască: cine naiba sunt şi eu? Un ziarist din Europa, cea mai rea dintre specii. O tânără, de data aceast
