Imaginea cu Nadal din vestiarul parizian, vezi mai jos, e una de ţinut minte. După două săptămîni infernale, îmbibate de dubii proprii şi dubii propuse de alţii, după o finală cu cel mai mare rival al său, după ce a cucerit pentru a şasea oară trofeul de la Roland Garros, spaniolul a ciupit un moment pentru sine.

Vorba vine pentru sine, că doar îl vedem şi noi. Sprijinit pe coate, cu pleoapele coborîte, fără pantofi în picioare, dar cu şosetele pline de zgură. Cu genunchiul stîng julit, ca un copil care s-a zdrelit cînd a coborît din copacul unde ajunsese ca să şterpelească vişine. Alături de el e Trofeul Muschetarilor, o cupă mare şi grea din care muşcase mai devreme, superstiţie sau obicei care le cade de minune fotoreporterilor.

E o poză de ţinut minte pentru că seamănă mult cu un tablou, nu e un simplu instantaneu norocos. Pentru că are o idee şi un cuprins emoţionant. Dulceaţa triumfului înghesuită în marginile strîmte ale unei clipe. Un tablou cu oboseală, uşurare şi o încercare de intimitate. Dacă imaginea ar prinde viaţă şi s-ar transforma în film, poate că am uita repede de acest cadru. După el urmează o conferinţă de presă care a durat destul de mult şi la care Nadal a apărut curat, pieptănat şi cu un alt tricou, portocaliu. Seara tîrziu, după ce s-a fotografiat cu doamnele de la oficiul de transport de la Roland Garros şi cu doi tipi care se ocupă de vestiare, printre alţii, a ajuns la cina cu ai săi.

A doua zi, vizita la Disneyland, cu trofeul în braţe, alte poze cu cineva îmbrăcat în Mickey Mouse, cu o mulţime de copii fericiţi să-şi procure o viitoare amintire frumoasă. Îmbrăcat în blugii Armani, cu tricoul Nike, ce ne facem, Rafa, dacă ai văzut ceva care ţi-a plăcut în vitrina concurentă? Îl cumperi pe furiş şi îl porţi la Manacor, cînd stai în casă şi te joci PlayStation? Că pe plajă nu poţi scăpa de paparazzi şi sigu