"Oare vei muri dacă nu vei scrie?" întreba, cândva, Rilke un tânăr poet. Acelaşi lucru e valabil despre traducere în ziua de astăzi. Acum, când toată lumea poate citi în engleză capodoperele omenirii, fie ele străvechi, fie romane recente, când şi dacă au fost scrise în germană sau în arabă etc, acele romane există deja în engleză, când din punct de vedere financiar a traduce nu înseamnă un câştig (n-a însemnat niciodată), iar despre gloria care s-ar putea câştiga prin traducere - îţi vine să râzi, te întrebi: la ce bun traducerea de literatură? Oare vei muri dacă nu vei traduce?

Da, pentru unii, a nu traduce înseamnă un fel de moarte. Înseamnă lipsa exerciţiului zilnic, care ţine în formă spiritul, ţine în frâu dezordinea propriei scriituri.

Traduci ca să mai adaugi o picătură la perfecţiunea limbii în care trăieşti, fie ea o limbă cu largă sau mică arie de răspândire.

Ca să te împlineşti pe tine însuţi printr-un împrumut care poate fi salvator, fiind o vreme în slujba unui maestru, crescându-ţi în linişte propriul eu.

Ca să-ţi adaugi tensiunea la un mare tablou. Deşi ceea ce recreezi în sepia nu poate fi niciodată leit originalul, oricât de strict încerci păstrarea acestuia; prin respiraţia ta, poate se întregeşte.

Traduci fiindcă ai în minte un model, o spirală deschisă, pe care vrei să-ţi aşezi propriile cuvinte, atrăgându-se unele pe altele după legi misterioase şi niciodată, de nimeni, elucidate: nu vrei să rişti ca ele să piară într-o creaţie proprie, care poate nu e la înălţimea lor. Da, nu suntem totdeauna la înălţimea cuvintelor noastre. Şi atunci, traduci.

Ca să afli cum se sparge materia sunetelor şi să descoperi ce pluteşte deasupra lor, să prinzi tehnica nu din lumina clară a logicii, ci din crepuscul, din muzica interioară.

Traducând, pleci într-o călătorie din care aduci şi altora, nu doar ţie, oglinda recunoaşt