Amalia Enache: "Am fost mereu o excepţie, ăsta e senzaţionalul meu" Roxana-Ioana Ancuţa
Ai ajuns un "mic ziarist", după cum spuneai cândva, în urma unui protest pe care l-ai scris, în liceu fiind, revoltându-te împotriva unui articol publicat în revista liceului. Ce te revoltă acum?
Am ales de 12 ani deja, de când fac meseria asta, tabăra celor care sunt atenţi, văd şi spun mai departe. Mor oamenii în spitale pentru că nu e sânge? Vă spun eu că da şi mă puteţi verifica. Rezolvăm ceva dacă bolnavii ies în faţa Ministerului Sănătăţii pe tărgi? Poate, pe moment. Rezolvăm ceva dacă ne ducem noi voluntari la centrele de donare şi dacă îi convingem pe alţii să facă la fel? Cu siguranţă. Jurnalismul e o formă de protest nu de catifea, ci de borangic. Una mai delicată. Şi numai cei mai iscusiţi croitori ştiu să lucreze cu borangicul fără să se ducă firul greşit. Nu strigi şi nu scrii niciodată "Dreptate!", dar orice poveste a unui om nedreptăţit pe care o spui poate fi un strigăt mai puternic decât unul într-o portavoce în piaţa publică.
Ce altă meserie ţi s-ar mai potrivi? Ai să-mi spui poate că asta e perfectă pentru tine şi că nu te-ai vedea făcând altceva. Totuşi, cred că ţi-a trecut măcar o dată prin minte ce ai face dacă nu ar fi televiziunea, ştirile...
Mi-ar fi plăcut să fiu actriţă. Şi sunt exact opusul. Când prezinţi ştiri, te arăţi aşa cum eşti, niciodată personaj. Nici prea vesel, nici prea trist. Trebuie să fii la fel mereu, în fiecare zi. Firesc. Autentic. Altfel publicul te demască imediat. N-aş putea jongla între cele două. Am făcut o alegere cu care sunt mulţumită, oricât de previzibilă ţi-aş fi. "All we have in life are choices", îmi spune mereu un prieten, şi nu ştiu să traduc bine asta decât în interior.
"În spatele oricărei poveşti simple stau o mare aventură şi nenumărate detalii senzaţio
