Mariana Codrut isi poarta cuvintul ca pe o povara sisifica, si nu poti sa nu fii coplesit de umilinta, ca si de superbia acestor "munci si zile" care singularizeaza un destin si o vocatie. Scriitorii au doua patrii: una concreta, reala, imediata si o alta imaginara, utopica, ideala. Cea mastera este, mai intotdeauna, imperfecta. Cea ideala, perfecta fiind, este, ramine intangibila. "In stele, in stele, acolo e patria mea", scria Mihai Ursachi. Si chiar daca acea patrie ar fi locuibila, scriitorii (adevarati) isi refuza acest confort si stau la mansarda unui continent, a unei provincii, a unui oras, de unde lumea se vede ca-n palma. Utopia, Ucronia, Oz (a Vrajitorului) sint doar citeva din denumirile acelor tari imaginare. Cu doar 16 ani in urma n-ai fi putut publica, in spatiul carpatin, un text cu titlul "Povestiri din Sumbria", chiar daca ai fi plasat actiunea la dracu-n praznic. Odata cu "schimabrea la fata a Romaniei", oricine este liber sa inventeze orice. Sumbria Marianei Codrut este, precum se vede, o contaminare a ceva sumbru cu umbra sa volatila. E un spatiu crepuscular, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Sint povestiri de tranzitie - de la un roman precum Casa cu storuri galbene la un viitor roman - cu personaje, intimplari dar mai ales obsesii din (aproape) nesfirsita noastra tranzitie. Mariana Codrut povesteste "De-ale vietii", intr-un mod (aparent) dezarmant de simplu, ca si cum ai privi pe cineva, ceva la ecograf: ei, ia sa vedem ce boli, ce hibe are dumnealui! O anume mecanica, o stereotipie a gesturilor si obiceiurilor dau de inteles ca sintem pe cit de unici, pe atit de repetitivi. O idee despre configuratia, constructia - si umorul, cind negru, cind dulce-amarui - acestor schite si povestiri v-ar putea-o da, mai pregnant decit mine, aceasta "caracterizare a personajelor", plasata de autoare chiar in deschiderea unei Love (short) story: "ea e inca t