Oamenii cu titluri care declara ca nu citesc mizerii cotidiene sau reviste culturale, introducind aici si o nota de dispret, specialistii care nu suporta literatura si nu calca prin sali de teatru sau de concerte stau confortabil alaturi de imbogatitii cu masini enorme, care te scuipa daca le blochezi calea sau iti arata degetul in semn de dispret. Notiunea de complexitatea aparut ca urmare a reflexiilor stiintifice asupra incertitudinii, ordinii si dezordinii, hazardului si necesitatii, teoriei jocurilor, teoriilor sistemelor. O depasire a gindirii simplificatoare, pozitiviste, promovate de stiintele clasice, deterministe, care izoleaza dimensiunile realului si pretind totdeauna o coerenta perfecta, finalmente totala, a partilor. Dogmaticii, dar mai ales "naivii" (am grupat aici, conventional, pe cei care au invatat citeva legi partiale ale cunoasterii, dar si pe unii specialisti care aplica cu consecventa cunoasterea lor, fatalmente limitata, in orice imprejurare) ramin adesea intr-o anumita schema de intelegere, nu pot cuprinde decit corelatiile simple, opereaza doar prin disjunctie si separare. Gindirea complexa (complexus: tesatura, ansamblu, asociere inseparabila) tine cont de articulatiile dintre domenii, de dezvoltarea impreuna a diferitelor linii de cercetare, de interactiuni si intercorelatii si cauta noi principii de ordine. Gindirea simplificatoare (atentie, nu i-am zis inca simplista) se manifesta prin satisfactia pe care o inspira reducerea realului la citeva reguli, la necesitatea unei inglobari hegemonice a cunoasterii (maniera de abordare preferata de sistemele ce se bazeaza pe forta de structurare, pe dogme si maestri, pe principiile excluziunii "celorlalti" si luptei intre parti), prin obsesia sintezei si reducerea diversitatii. Consecintele acestui tip de gindire nu sint greu de ghicit: tentative de a reduce si simplifica, extrapolare fortata si a