Schimbarea puterii politice este întotdeauna un spectacol penibil, grotesc pe alocuri. Mai ales lamentările ridicole ale foştilor, celebra politizare, şi ale noilor, la fel de cunoscuta grea moştenire, deşi toată lumea ştie cum funcţionează sistemul care, culmea, este cel puţin justificabil.

Administraţia publică şi centrală funcţionează exact ca o companie. Atunci când majoritatea acţiunilor sunt preluate de altcineva, noul patron aduce oameni noi. Rămân pe loc tehnicienii, oamenii-cheie, esenţiali pentru bunul mers al businessului. E firesc. Aplicat la sistemul administrativ, e natural să existe schimbări, doar că schimbările ar trebui să se facă în nişte condiţii. Antreprenorul poate să-şi rişte falimentul companiei aducând în firmă proşti, e dreptul lui. Guvernul însă nu are această libertate, iar un guvern care are un mecanism decizional atât de extins, ca acela de acum după câştigarea fără drept de apel a alegerilor locale, cu atât mai puţin.

În multe judeţe ale ţării, toată lumea, de la vlădică la opincă, este de aceeaşi culoare politică. Sistemul monocolor ar trebui să funcţioneze ca uns. Dacă în satul Crasnaleuca e nevoie de o basculantă de pietriş ca să nu se înece vacile în noroiul de pe uliţă, premierul Ponta este la vreo trei-patru telefoane roşii distanţă pe linie de partid. Multiplicaţi basculanta de 2.000 de ori, câţi primari are USL, şi aplicaţi un indice de creştere potrivit mărimii localităţii. Veţi avea astfel imaginea bugetului uriaş necesar Guvernului pentru a-şi satisface propriii susţinători. Asta este cheia guvernului Ponta 2. Pe termen scurt, până în noiembrie, se poate face un efort bugetar de hrănire a tuturor gurilor flămânde din propria bătătură. După aceea lucrurile se complică şi e nevoie de foarte mulţi bani, care deocamdată nu există. N-aş paria că noul guvern nu ştie ce îl aşteaptă. Are însă opţiuni limitate, pentru