Existenta unui guvern minoritar, în contextul unei Europe Centrale si Rasaritene prea putin stabilizate institutional dupa aderarea la Uniunea Europeana, este departe de a fi exceptie. În conditiile unor alegeri ce genereaza majoritati fragile, mecanica fenomenelor de compunere si recompunere a cabinetelor are o dinamica radical diferita de cea a Europei Occidentale. În cele din urma, departe de a fi estompat, decalajul de cultura democratica si constitutionala dintre cele douaEurope pare sa se fi adâncit în ultimii ani. Pe acest fundal, istoriaactualului cabinet Tariceanu este una familiara zoneievocate. Avându-si originile în succesiunea de conflicte ce l-auopus pe presedinte premierului, noul guvern devenea posibil doar în momentul în care fragmentarea Aliantei Dreptate si Adevar era dublata de oficializarea mai vechilor relatii privilegiate dintre national-liberali si social-democrati. Gratie activitatii unor Bogdan Olteanu sau Viorel Hrebenciuc, formula se nastea organic, întâmpinata fiind de entuziasmul celor care militeaza pentru o politica antiprezidentiala. Dincolo de calitatea mediocra a multora dintre titularii de portofoliu, administratia Tariceanu nu inoveaza în materia guvernarii: de la patronajul politic pâna la interventia brutala în viata comunitatilor locale, prin alocarea preferentialade fonduri, imaginea expusa public este una care nu surprinde. Strategia liberala nu depaseste nivelul combinatiilor destinate sa îi satisfaca pe cei ce au facut posibila geneza cabinetului minoritar. În aceasta ecuatie dominata de previzibilitatea actului de guvernare, intentia oficiala a social-democratilor de a introduce o motiune de cenzura, odata cu sosirea toamnei, are potentialul de a destabiliza echilibrul actual. Anuntata aproape concomitent, dorinta d-lui Mircea Geoana de a ocupa fotoliul de prim-ministru completeaza imaginea (aparenta) a unui partid social-