În 1951, un afiş anume împânzea străzile Parisului, faţadele clădirilor, metroul. Un omuleţ portocaliu, cu nas ascuţit şi păr în vânt, urmărind cu obstinaţie ceva ce părea a fi o comoară. Căci noul pix cu bilă Bic, după care alerga omuleţul cu figură de clovn, avea toate caracteristicile unei comori, de vreme ce urma să revoluţioneze scriitura, dând ocazia mâinii să ţină pasul cu gândul. Adio toc de scris, cerneală, sugativă, poftiţi în muzee. În Franţa (şi nu numai) începea era pixului cu bilă. Principalul aliat: publicitatea.
1951 e anul în care baronul Marcel Bich, născut la Torino, în Italia, dar naturalizat francez, înregistrează la INPI (Institut National de la Propriété Industrielle), în chiar anul înfiinţării sale, brevetul pentru pixul cu bilă Bic Cristal. O acţiune aproape surprinzătoare, dacă stai să te gândeşti la indiferenţa cu care privea Bich, în anii ’40, acest instrument de scris care cucerise Statele Unite ale Americii. Povestea începuse, însă, mult mai devreme, în 1888, când un american, John Loud, a avut ideea creării unui instrument de scris cu bilă, observând urmele pe care le lăsa în nisipul umed bila cu care se jucau nişte elefanţi în apropierea unui jgheab. 50 de ani mai târziu, în octombrie 1938, maghiarul László József Biró îşi patenta la Paris propria invenţie: o formă timpurie a pixului cu bilă, care folosea o variantă de cerneală de tipar, care avea proprietatea de a se usca uşor. Americanii au cumpărat patentul de la Biró şi au îmbunătăţit instrumentul de scris, aceasta şi sub impulsul războiului care grăbeşte, se ştie, avansul tehnicii.
Primele mesaje de promovare care anunţă pixul cu bilă Bic apar în Franţa încă din luna decembrie a anului 1950, dar reclama care intră în conştiinţa populară este cea din 1951, a lui Raymond Savignac, cu mesajul-cheie „Elle court, elle court la pointe Bic“ (Aleargă, aleargă
