E vară şi vreau să mă gândesc la libertate. Dar nu la aia romanţioasă care înseamnă o fugă până la Costineşti. Tocmai pentru că e vară şi timpul e mai generos, nu vreau doar să o visez şi să o cânt, ci chiar să mă gândesc la ea. Dar de ce chiar la libertate? Pentru că după ce, vreme de 20 de ani, n-am ştiut ce să facem cu ea, acum am început să uităm ce naiba mai înseamnă.
Se întâmpla săptămâna trecută, în sala de tribunal a unei ţări aflate în celălalt colţ al pământului: toată lumea s-a ridicat, chiar şi judecătorul, atunci când ministrul de interne a intrat în sală. Doar o doamnă, îmbrăcată în gri,cu o eşarfă roz, nu s-a clintit de pe scaun.
Ministrul a început să citească sentinţa: doamna, având aproape 65 de ani, primise trei ani lungi de muncă forţată, dar sentinţa a fost redusă, prin graţia guvernului, la 18 luni de arest la domiciliu. Abia atunci Aung San Suu Kyi s-a ridicat în picioare, dar doar pentru a răspunde sarcastic: „Vă mulţumesc pentru verdict“.
Aung a primit în 1991 premiul Nobel pentru pace. Tatăl ei, un general, s-a numărat printre fondatorii republicii Myanmar. Conducătorii statului care ar fi trebuit să fie mândri de ea au ţinut-o, în schimb, după gratii, vreme de 14 ani în ultimele două decenii. Pentru dictatura militară din Myanmar, aceeaşi care în urmă cu doi ani a înăbuşit revoltele călugărilor budişti, Aung reprezintă o ameninţare uriaşă, deşi nu este nimic mai mult decât o bătrânică nevolnică.
Aung a studiat la Oxford şi s-a căsătorit în Marea Britanie cu un profesor. Împreună cu cei doi fii ai săi, destinul părea să curgă către o viaţă de familie liniştită. Dar în 1988, în timpul unei vizite acasă, în Myanmar au izbucnit mai multe proteste împotriva militarilor care încercau să acapareze puterea. Aung a devenit liderul mulţimilor care cereau libertate şi, în 1989, a fost arestată de dictatura militară. Discursuril
