Daca Sticlosu este o dihanie blinda, atunci povestitorul este un Harap Alb de cartier, mai putin viteaz, cuprins de toate slabiciunile omenesti, printre care si teama. Miza recentului volumul de proza al lui Lucian Teodorovici, Celelalte povesti de dragoste, aparut anul acesta la editura Polirom, sint personajele. Ele se ramifica asemenea unor increngaturi multicelulare de-a lungul povestirilor, capatind o identitate bine definita. Unele ajung in stadiul de organisme complexe, ce evolueaza dupa legi supravegheate de cerintele genului, altele ramin la stadiul de simple schite, avind menirea de-a anima fundalul. Pentru definirea lor, autorul insista asupra cite unui detaliu semnificativ care tinde sa se transforme intr-o marca. Unele trasaturi sint dilatate, dupa un procedeu pe care-l intilnim in pictura suprarealista, ca la Joan Miro, Rene Magritte, Giorgio de Chirico sau Dali, altele trecute cu vederea. Spre deosebire de suprarealisti, care exacerbeaza visul, enigma eului si a supraeului, la care realitatea capata un aspect halucinant, Lucian Teodorovici e preocupat de lucrurile concrete si de intimplarile in aparenta banale ce se deruleaza in apropierea noastra. El se foloseste insa de mijloacele suprareliste pentru a defini mai bine cotidianul. In aparenta, proza sa e realista. Dar asta doar in aparenta. Pentru ca, in esenta, el sondeaza acelasi abis al subconstientului si al relatiilor ambigue si, deseori, contradictorii, ce se nasc intre euri, de care erau atit de preocupati si maestrii suprarealismului. Fiecare povestire se constituie in jurul unui nucleu, al unei imagini semnificative, al unui tic verbal, al unui detaliu supradimesionat, raminind mult timp imprimate in memoria cititorului. In prima povestire e vorba de stilpul de felinar linga care se opresc protagonistii, in asteptarea perechii de indragostitI, inconjurata, in plina iarna, de un halou de flutu