În lumea intelectualilor, forma obişnuiă de revoltă împotriva ireversibilităţii vieţii este jurnalul. Cum s-ar spune, singura revanşă pe care o poţi lua în faţa timpului este să-i consemnezi trecerea. Dar, dincolo de reacţia instinctivă de a compensa disoluţia cronologică a vieţii, dificultatea de care te loveşti vine din felul cum îţi selectezi temele. Care este aşadar regula întocmirii unui jurnal? La prima vedere, eşti înclinat să spui că regula stă în sentimentul intim al importanţei unei întîmplări. Notezi ceea ce ţie ţi se pare important, şi asta ajunge. Amănuntul că altuia episodul cu pricina i se poate părea insignifiant e secundar. Unic demiurg al istoriei tale afective, nu ai de dat socoteală nimănui.

Dacă aceasta ar fi reţeta psihologică a jurnalului, atunci orice caiet memorialistic ar fi o selecţie capricioasă de peripeţii alese din vanitate, din amor propriu sau din dorinţă de răzbunare postumă. În realitate, faptele pe care le notezi nu ţi le alegi tu, ci ţi se impun. Există o tiranie a întîmplărilor cotidiene căreia i se supune orice autor de jurnale. Tirania aceasta, departe de a fi o constrîngere dureroasă sau agasantă, se exercită în virtutea unei afinităţi ce leagă fapta consemnată de natura sufletească a diaristului. Straniu este că afinitatea în cauză memorialistul nu şi-o poate alege, ci îi este dată prin chiar trăsăturile de bază ale sensibilităţii sale. De aceea, doar amănuntele care dezvăluie o corespondenţă între structura autorului şi contextul întîmplării au dreptul să fie trecute în jurnal.

Şi chiar acesta este criteriul care separă detaliul caduc de evenimentul semnificativ. Nu tot ce este efemer e perisabil, ci doar întîmplarea golită de o concordanţă interioară. Există aşadar un domeniu al lucrurilor memorabile, un tărîm al cărui miez depăşeşte pragul întîmplărilor neînsemnate. Acest prag poate fi descri