Cei care au citit cărţile anterioare ale lui Ioan Groşan – Caravana cinematografică (1985), Trenul de noapte (1989), Şcoală ludică (1990), Planeta mediocrilor (1991), O sută de ani de zile la porţile Orientului (1992), Jurnal de bordel (1995), Nutzi, spaima Constituţii (1998),Povestiri alese (1999), Judeţul Vaslui în NATO (2002) – sau, poate, cei care au ştiut doar risipa de talent, umor şi ironie demolatoare din rubricile de cotidian („Ziua“, de exemplu, „pi piron” în Gara de Nord, ah, mă-nnebunesc!) sau, poate, vor fi fost martori la prozele îndelung vorbite nu-se-ştie-unde şi nu-se-ştie-cînd, au aşteptat, iarăşi, poate, o carte nouă, iată, prima dintr-un ciclu epic.
Un om din Est (Editura Noul Scris Românesc, Tracus Arte, 2010) reprezintă, ne avertizează autorul, doar volumul întîi dintr-o construcţie narativă mai amplă, vizînd timpulepocă şi oamenii din a doua jumătate a secolului trecut. Epoca (sau, mai degrabă, cu vorba uitatului Paul Georgescu, „iepoca”) din romanul lui Ioan Groşan e, deocamdată, în schiţă generală; acidul ironiei care se simte peste tot e strecurat într-un rîs gîlgîit, hohotitor, fie că macină hotărîrea de a intra în partid (în partidul comunist, desigur) a profesorului de biologie Grigore Samsaru („Într-o bună dimineaţă, în binecuvîntata zi de 5 octombrie 1989, Grigore Samsaru, profesor de biologie la Şcoală generală nr. l din orăşelul A..., se trezi brusc cu o irepresibilă dorinţă de a intra în partid. Simţi atît de puternică dorinţa, încît, prins parcă de-o erecţie apocaliptică, zvîcni în capul oaselor, aruncînd plapuma la o parte şi dezvelind-o pe blînda lui soţie care se răsuci cu spatele la el şi mormăi, cum făcea de obicei, «nu mai sforăi, Grigore»”) sau şarjează hipnoza în masă de care se lasă cuprins studentul Willy Schuster, un minoritar care trebuie să-şi manifeste adeziunea la faptele Tovarăşului, fie că descrie o
