I se spune Infernul Nordului şi este o competiţie desfăşurată pe distanţa a 258 de kilometri, pe un traseu ce le propune cicliştilor 27 de sectoare pavate şi care, în absenţa elveţianului Fabian Cancellara, omul care şi-a torturat adversarii în ultimele ediţii, lasă din nou impresia că orice e posibil.

O competiţie despre care unii au spus că e "un circ sau o loterie", dar pe care alţii au înnobilat-o cu supranumele de "Regină a Clasicelor". Un supliciu mai vechi decît Turul Franţei, îmbrăţişat de-a lungul istorie de "monştri" precum Eddy Merckx, Francesco Moser sau Roger De Vlaeminck, dar şi un exerciţiu de imaginaţie bizar, ce provoacă plutonul la o luptă cu cele mai oribile rute din nordul Franţei, pentru ca învingătorul să fie răsplătit ironic de o plimbare catifelată pe velodromul din Roubaix.

Pentru a înţelege cît mai bine povestea de duminică, trebuie să ne familiarizăm cu personajele şi, ca în celebrul film semnat de Sergio Leone, să nu oferim răspunsurile, cît să limpezim întrebările:

1. CEL URÎT

În 1985, olandezul Theo De Rooy se sprijinea într-un cot de maşina echipei Panasonic, după ce abandonase Paris-Roubaix. Era "îmbrăcat" într-un cojoc gros de noroi, lăsînd să i se vadă doar ochii coloraţi de vinişoare roşii, şi aştepta să îşi verse năduful asupra unui reporter american: "E o prostie! Munceşti ca un animal, trebuie să suporţi noroiul ăsta tîmpit, aluneci continuu, nu ai timp să mănînci, e o prostie!". Întrebat de reporter dacă va mai participa vreodată, De Rooy a replicat fără să clipească: "Bineînţeles! E cea mai frumoasă cursă din lume!".

În cea mai grea duminică a anului, rutierii se îndrăgostesc de propria suferinţă. Şicanaţi de toate piedicile de pe traseu, de fostele drumuri miniere şi hărţuiala continuă pentru poziţie în pluton, oamenii care îndrăznesc să cucerească Paris-Roubaix sînt obligaţi