Nevoia atrage plăcerea de a avea iluzii. Ştim că şi acestea sunt interzise ori dirijate. Iluziile vin mai ales aduse de schimbări, dar, în fapt, ce nu produce iluzii? Un rău mai mic apără de unul mai mare. Un mare rău favorizează un bine oarecare. Un exemplu de aici: în lumea literară, ura pentru E. Barbu a produs autosugestia că M. Preda ar fi conştiinţa cea mai înaltă a scriitorului contemporan.
Iluzia literară ar fi la noi (E. Negrici, Iluziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, 2008) îndeosebi o iluzie critică. Deziluzia ar însemna discreditarea criticii literare din comunism: "Mi se pare ridicol să întreţii, astăzi, iluzia normalităţii unei literaturi în care fiecare pagină de critică literară scrisă de-a lungul a trei decenii a fost un simplu episod dintr-o luptă politică disimulată în una literară." Între altele, reţin dezamăgirea exprimată, după marea amăgire a sonetelor "shakespeare-iene" ale lui V. Voiculescu. L. Blaga a fost pus pe linie moartă, apoi amăgit şi el cu promisiunea de a publica din nou cărţi. Nu critică, citim aici în mai multe rânduri, dar politică literară am avut. Însă câţi o (re)cunosc? "Istoricii noştri literari şi interpreţii fenomenului artistic românesc au dat rareori perdeaua de iluzii şi mituri de peste literatura română şi e de presupus că aceasta va mai rămâne mult timp acoperită de voaluri." (270)
E. Negrici recunoaşte un predecesor în M. Martin. Zărindu-l prin târg, deziluzionat, mă întreb de ce n-a participat şi el la lansarea cărţii la Bookfest. Cartea sa, G. Călinescu şi "complexele" literaturii române, 1981, rămasă la volumul întâi, i se pare lui E. Negrici lovinesciană, nu călinesciană. El nu comentează termenul "complexe", resemantizat prin ghilimele, dar găseşte complexele (,problemele de sincronizare, retardarea, discontinuităţile, imitaţiile, veşnicele începuturi, accelerările, ruralitat