Este şlagărul zilei! De vineri noaptea este pe buzele tuturor liberalilor cinstiţi care fac politică pentru binele cetăţeanului şi nu pentru binele propriu. Ceilalţi s-au tras la o parte, cu buzele umflate, şi privesc cu neîncredere viitorul.

Care este, care poate fi viitorul partidului liberal, în cel de-al 20-lea an al revenirii sale pe scena politică?

Dacă privim în urmă, putem spune că la startul său, din ianuarie 1990, PNL-ul a fost primit cu simpatie şi speranţă de acea parte a publicului care credea cu tărie în democraţie şi pluralism. Pentru majoritatea populaţiei, FSN-ul era formula care oferea o anumită siguranţă în această tranziţie, promovând figuri cunoscute şi principii apropiate de cele în care oamenii îşi petrecuseră ultima lor parte de viaţă. A fost momentul lui Radu Câmpeanu, întors în fugă din exilul său parizian, de a fi dat consistenţă acestei idei, reunind vechi tovarăşi de temniţă şi mai noi tovarăşi de drum cu CV-uri comuniste, dar cu carnete aruncate în foc şi care au reuşit să schimbe cu mai multă uşurinţă haina comunistă cu cea capitalistă. Această mixtură nu s-a dovedit rezistentă în timp: PNL-ul a fost primul dintre partidele în care s-a manifestat tentaţia dezbinării şi a creării de „aripi”. Prima dintre acestea a fost cea creată de sciziunea „lupilor tineri”, condusă la acea vreme de un Dinu Patriciu care nu înţelegea această timpurie „încremenire în proiect” şi ar fi dorit ca noua generaţie de politicieni să se desprindă cu mai multă hotărâre de un trecut neproductiv sub raportul percepţiei publice. Ca un amănunt de culoare, să notăm că din echipa care a organizat „puciul” prin care s-a desprins PNL - Aripa Tânără, făcea parte şi un băiat de familie, numit Călin Popescu Tăriceanu. Această sciziune timpurie s-a răsfrânt asupra bazinului electoral, nefericita - şi destul de greu de înţeles - decizie de a-l propune pe Regele