Parlamentul român al anului 2009 are o problemă de structură constând în dezechilibrul dintre o majoritate guvernamentală hipertrofiată şi o opoziţie supradebilitată.

Aceasta diminuează capacitatea puterii legislative de a controla eficient puterea executivă şi a-i limita abuzurile. Dacă separarea, echilibrul şi controlul reciporc al puterilor reprezintă esenţa mecanismului democratic, dezechilibrul intern al Parlamentului duce către dezechilibrul de ansamblu al ordinii democrate. Faptul este în favoarea executivului; adică a acelei puteri care are tentaţia şi mijloacele dictaturii.

O opoziţie slabă este o opoziţie isterică. Frustrările neputinţei se transformă în refuz de dialog şi incapacitate de compromis. O opoziţie debilă este incapabilă să furnizeze puterii rezistenţa raţională şi pozitivă pe care să se sprijine. Aflat într-o asemenea situaţie PNL nu va fi în stare, aşa cum speră, să dreneze toate nemulţumirile şi să devină unicul recipient al dorinţelor de schimbare ale electoratului dezamăgit – pe drept sau pe nedrept – de Guvern. Neputinciosul trezeşte simpatii, dar nu convinge alegătorul să îi încredinţeze destinul conferindu-i votul. Pe de altă parte, întrucât majoritatea guvernamentală constituită de o mare coaliţie reunind principalele partide de dreapta şi de stânga, lasă liber un mare spaţiu politic, pe terenul neocupat de o opoziţie parlamentară subdimensionată creşte nestingherită buruiana extremismului. Aceasta mai ales în perioadele de criză socio-economică – precum cea în curs – când disperarea împinge populaţia spre purtătorii mesajelor autoritar-populiste.

Slăbiciunea opoziţiei oficiale are şi aptitudinea de a încuraja apariţia unei opoziţii neoficiale în chiar sânul majorităţii. Preşedintele Băsescu se plângea că guvernul liberal nu a fost susţinut de o majoritate transparentă. Guvernul Boc va benefi