Pe coastele Africii negrişorii ne luau mereu prin surprindere. Urcau la bord strecurîndu-se printre docherii de la amaraje, iar cînd vardiile se obişnuiau cu fizionomiile şi începeau să-i recunoască, urcau noaptea pe parîme ca şobolanii. Apoi, în tim- pul staţionării uitam de ei, dar nu i-am fi găsit nici dacă ne-am fi adus aminte. Nu-i găseam nici la plecare, cînd secundul scotea planurile cu aranjamentul general al navei, ne împărţea pe echipe – de exploratori, zicea Tata-Mare –, ne arăta unde să căutăm şi ne punea să semnăm nişte hîrtii. Era un coşmar, căci, după plecarea pilotului, începeau să iasă din coferdamuri şi santine, cu mîinile ridicate şi buzele pline de-o spumă gălbuie, bîiguind un singur cuvînt: America! Nu ştiau nimic despre locul acela şi, dacă următorul port era în Marea Roşie, nimeni nu-i putea convinge că nu ajunseseră la destinaţie. Uneori, se adunau cît de-o echipă de fotbal şi atunci Tata-Mare se uita la noi chiorîş, îşi scuipa scobitoarea, întorcea vaporul şi-i debarca după tratative îndelungate cu Căpitănia. Uneori, însă, graba era mare, plecam cu fugarii după noi şi viaţa ni se complica vertiginos: trebuia să ne înghesuim, să încapă toţi în cîteva cabine, să-i îmbrăcăm cu ce se nimerea, să facem alte repartiţii la mese şi, mai cu seamă, să fim cu ochii pe ei. Timizi, dar curioşi, manevrau întrerupătoarele de pe culoare, opreau ventilaţia, declanşau alarme în toiul nopţii, dormeau pe unde apucau, de preferinţă la pupa, pe parîmele făcute colac, sau îşi lăsau urmele tălpilor în bucătărie. Ne străduiam să fim înţelegători, dar ranchiunele ne-o luau mereu înainte. Îi puneam să spele punţile după ploaie, să care butoaiele cu uleiuri, să desfunde ţevi, să cureţe tancurile de apă şi-i învăţam cuvinte porcoase pe care ei le repetau bucuroşi în orice împrejurare. De regulă, în primul port îi aştepta microbuzul agenţiei cu formalităţile de rep