Multe subiecte de media proprii pervertitei democraţii româneşti mă cenzurează, îmi impun o anume rezervă. Democraţiile desfiinţează câteva tipuri de cenzuri, dar instituţionalizează altele. Capeţi libertatea de a face şi a vorbi despre orice, însă libertatea asta, dacă nu e dublată şi de înţelepciunea de a tăcea şi a nu face chiar orice, e un continuu necaz. Cei mai mulţi oameni ar prefera cenzura statului, obositorului efort la autocenzură.
Am scris cândva un articol despre bogaţii care au în casă câini mari cât viţeii, bazându-mă pe observaţia că noii înavuţiţi fac din câinii lor mari, din casele lor mari şi din maşinile lor mari o chestiune de putere. Redactorul-şef al publicaţiei la care scriam m-a întrebat ritos ce m-a găsit să mă leg de câinele patronului?
Un subiect, care mă obligă la prudenţă în abordare, e şi înmulţirea peste poate a doctoratelor. Cei care-şi cumpără atestatele de doctori în nu ştiu care ştiinţe nu fac toţi caz de doctoratele lor. Unora le e destul că se pot alinta în taină cu minciuna pentru care au plătit. Doctoratele nu le slujesc la nimic, însă nu strică să ai vreo două.
O carte care s-a vândut bine se chema „999 de tablouri pe care trebuie să le cunoşti ca să faci impresie”. Unii îşi cumpără doctoratul de la universităţile de trei rahaţi doar ca să facă impresie asupra lor înşişi. Mi-am permis, într-una din redacţiile unde am lucrat după 1990, să-l ironizez pe un coleg care împărţea cărţi de vizită în noua sa condiţie de doctor în teoria literaturii, ca după aceea un alt coleg să mă pună la curent cu starea doctoratelor din redacţie: erau foarte multe. Cumpărate la Chişinău şi „la particular”, în provincie. M-am întrebat, cu voce tare, dacă nu cumva eram singurul fără doctorat şi colegul mi-a răspuns da, cu aerul că ar fi trebuit să-mi confirme mai demult temerile, dar îi fusese milă. @
