Traian Băsescu bravează: „2012 nu a fost atât de greu precum pare, dar a fost un an aventuros politic”. Doar aventuros? Așa, ca o traversare a Bosforului pe hulă? Haida de!

De-aia astă-vară și-au tocit pingelele până la București toți emisarii cancelariilor din lumea civilizată?

De-aia și-au uscat gura alde Barroso, Merkel ori Schulz vorbind despre România mai mult decât despre criza din Grecia?

De-aia au scris despre puciul dâmbovițean toate publicațiile mapamondului, de la Spiegel și New York Times la Afghanistan Daily și Te Maori News, încât până și triburile din Congo și-au amintit cu duioșie despre România, țara de unde, odinioară, le venea pe cap, în vizite de lucru, unul mic, alb și agitat, mânca-l-ar Bokassa pe el de dulce!

Băsescu bravează. La fel ca acum câteva luni, când era moartea pe el cât garajul, USL pârjolea totul, iar el dădea asigurări că instituțiile statului funcționează. Îl înțeleg. E sindromul comandantului de pe Titanic, care, deși cunoaște adevărul, cere orchestrei să cânte valțuri zglobii, până la sfârșit.

Adevărul e că în 2012 ne-a trecut glonțul pe la ureche. A fost cel mai nenorocit an post-revoluționar, după 1990. Am mai scris că atacul USL la adresa ordinii de drept nu trebuie comparat cu lovitura de stat din decembrie 1989, ci cu mineriada din iunie 1990. În decembrie 1989, lovitura de stat urmărea să ia puterea din mâinile lui Ceaușescu și să transforme țara într-o republică perestroikistă, după modelul reformelor impuse de KGB în Uniunea Sovietică.

Lucrurile au scăpat însă de sub control. Niște copii, niște „ceaușei”, au ieșit cu piepturile goale în fața armelor și au strigat ceva neverosimil pentru secolul XX. Deși înfometați, nu au cerut mâncare. Deși înfrigurați, nu au cerut căldură. Dacă ar fi fost așa, Ceaușescu ar fi avut ce să negocieze. Dar puștii aceia au strigat, absolut uluitor: „Vom muri și v