Încă nu m-am decis dacă să pun printre culpele tinereţii mele pasiunea, chiar adoraţia mea, pentru Geo Bogza. Nu mă văd scriind un articol avînd în titlu excitanta sintagmă: „despărţirea de...“. Nici pînă azi nu mă pot despărţi de Bogza, oricît de dens este conul de umbră în care au intrat cosmologia sa narcisiacă, whitmanism-ul lui neînfrînat, frazele lui absolutiste, acelea cu „niciodată“, „rareori“, perplexităţile lui totdeauna îndelungi. Recunosc: încă nu m-am dezvrăjit de ele, riscînd o ridicolă compasiune printre contemporanii mei: „Îţi mai place încă Bogza?“. Nu de ieri, de azi, ci de alaltăieri, de răsalaltăieri, Orionul său, farul la care se vedea paznic, translanticele imaginaţiei lui îşi stinseseră luminile, cu el în viaţă sau dus la Cernica (unde, fiind prea mic, fusese necesar să i se modifice, cu o zi înainte de înmormîntare, sicriul).

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniExplicaţia nu trebuie să ne sperie în schematismul ei: şi înainte de ’89, dar mai ales după, Bogza a trecut prin radarul maniheismelor politice, cu consecinţe distrugătoare asupra operei. Dintotdeauna de stînga, fără să fie în Partid, inflexibil antifascist şi antilegionar, Bogza nu a devenit un disident în socialism şi nici, după ’89 – un anticomunist care să onoreze Piaţa Universităţii. Dar nici un ceauşism – lozincă, şabloane, „idei“ – nu a putut conta pe el. Turnătorii naţional-comunişti de la Săptămîna îl urau şi îi demascau toate subversivităţile sale antidogmatice, prezentate drept antipartinice. Din toate revoltele lui antiburgheze, anticonformiste rămăsese o prudenţă, o crescîndă rezervă în „angajamentul politic“. Cînd Babu Ursu – poate cel mai patetic adorator al lui – s-a dus (conform jurnalului său sinucigaş) să-l convingă ca la un congres al Partidului să s